Ne războim cu pace...

 

Când pronunţăm cuvântul război, automat, eşti tentat să crezi şi mai toţi îşi imaginează la fel, că-i vorba de arme, victime, strategii, lupte, încăierare, ură, urgie, moarte şi altele din registrul acesta “beligerant”.

Iar în dreptul cuvântului pace, aşezăm la rând alte epitete din familia de cuvinte şi tot felul de sinonime “blajine” şi “paşnice”, diafane...

Mulţi cred că, cei care sunt implicaţi mai mult sau mai puţin într-un “război” sunt obligatoriu, după logica lor banală, răi, plini de mândrie, ură şi furie ori sunt complexaţi, ori frustraţi, ori simulează cu “viclenie” ori disimulează  complexe de superioritate, etc…iar cei care doresc “pacea” cu orice chip sunt cu necesitate blajini, buni, statornici în adevăr şi neapărat, morali.

Nimic mai superficial şi mai aproape de păruta-părelnica-părere.

Adesea, când suntem nemulţumiţi de starea de lucruri care domneşte în societate şi vrem să schimbăm şi noi ceva, când vedem nedreptăţile de tot felul din jurul nostru şi din lume, când avem aspiraţii în plan spiritual şi facem eforturi pentru a  atinge aceste idealuri, uneori, această strădanie a noastră, în forma ei văzută de lucrare transfiguratoare, care ne cuprinde şi pe noi şi pe cei din jurul nostru, poate căpăta aspectul de luptă, fiind vorba de un angajament emoţional, intelectual, spiritual, care îmbracă, episodic, nuanţe şi accente tensionate ale metamorfozelor succesive ale devenirii noastre şi a mediului cu care interacţionăm;

Aşa cum mărturisea şi sf. Ap. Pavel când vorbea de “durerile facerii” sau atunci când se referea la “ lupta cu păcatul (în care) nu ne-am luptat până la sânge”, însă în fondul nevăzut al acestei lucrări, elanul, înflăcărarea, entuziasmul, resuscitarea tuturor potenţelor fizice şi spirituale în lupta cu patimile şi cu răul, în general, în primă fază, apoi pentru dobândirea virtuţilor, în a doua fază, toată această mobilizare  este o luptă, în fond, cât se poate de paşnică, deşi pare o încrâncenare, în aparenţă şi manifestări, alminteri, ea rămâne o “luptă” pentru instituirea adevăratei păci, “nu cum ne-o dau oamenii, ci cum o dă Dumnezeu” ori mai curând, poate să fie şi să arate, de fapt, că “ne războim cu pace”...    

Am întâlnit oameni atât de marginali în aprecieri, de subiectivi, de eronaţi în sentinţele lor şi atât de grăbiţi să se pronunţe a priori despre alţii, încât de apucă râsu - plânsu pe seama lor. Tare li se mai potriveşte unora, textul din Sf. Scriptură referitor la cei care observă cu repeziciune şi cu acribie demonică “paiul din ochiul aproapelui, însă bârna din ochiul lor nu o iau în seamă”.

Pentru exemplificare am să amintesc nenumăratele situaţii în care ne putem afla fiecare la un moment dat, cum ar fi, anume atunci când părintele îşi mustră copilul obraznic şi fiind văzut de un străin în această ipostază, repede este catalogat ca sever, dur, aspru, nemilos, fără să cunoască negrăita afecţiune şi grijă ce i-o poartă copilului său cu multă responsabilitate, în afara acestei reacţii de moment, în tot restul timpului.

Alte ori, un alt părinte care-i toarnă-n buzunar odraslei bani cu nemiluita, după ce îi face şi complice din ochi, cu un zâmbet larg zicându-i cu vinovată prietenie: hai, gagiule, du-te distrează-te, că viaţa-i frumoasă...  

Un observator miop ar ajunge, după o analiză precipitată, la concluzia, că cel dintâi părinte, redus la ipostaza sa pedagogică, în comparaţie cu cel de-al doilea, este învechit, absurd, antipatic, pe când cel de-al doilea este emancipat, cu fler şi foarte “cool”.

Am văzut şi cunosc oameni, care au păreri viguroase despre alţi  oameni, cu care n-au schimbat o vorbă, care nu le cunosc viaţa, inima, caracterul,  zărindu-i pe ici pe colo, iar această suavă interacţiune fiind suficientă pentru  a-şi forma păreri de nezdruncinat, profeţindu-le până şi sfârşitul, căderea.

Unii îşi trag convingerile dintr-o solitară discuţie, alţii îşi formulează dogme doar după radiografii de suprafaţă, neştiind nimic despre adâncurile tainice, inefabile ale persoanei umane, aşa cum unii critici şi redactori de gazete sunt edificaţi despre operă şi autor, citind doar un text răzleţ şi nesemnificativ, tot aşa cum alţii se  ante-pronunţă despre oameni pe care nu-i cunosc, căci n-au vorbit măcar o dată unul cu altul, despre care n-au avut curiozitatea minimă de a le pune măcar o întrebare, despre viaţa lor.

 Tot aşa cum sunt şi unii, despre care cred, să-mi fie permis, că sunt şi cei mai vinovaţi dintre critici şi observatori ori cei mai “eretici” în convingerile lor, pentru că  şi-au format păreri doar după can-can-urile din târg, după bârfe, după cum sunt clevetelile anturajului, culese de pe la “fraţi”, care-l pictează fără talent şi supra-realist pe insul-manechin.

De asemenea, sunt şi comentatori care nu înţeleg suficient, că mai toate lucrurile din lume, “realităţile mai importante” sau mai puţin importante şi chiar “adevărurile” de zi cu zi se pot descrie în moduri diferite fără a le altera substanţa, fără a le deprecia autenticitatea.

Ca şi în lumea aceasta pestriţă în care trăim, în alt spectru de idei mutând analiza, în cel cromatic, de această dată,  sunt foarte multe nuanţe ale culorilor, ce au ca bază matricială, de exemplu, acronimul ROGVAIV, doar 7 culori ale curcubeului, deşi s-a ajuns la concluzia că, ochiul uman distinge aproximativ 20 de milioane de nuanţe. Diagramele culorilor sunt de mare ajutor atât fotografilor, cât şi pictorilor, astfel încât un ochi de  artist exersat şi specializat va reuşi cu mult peste media de privitori neantrenaţi a în a sesiza nuanţele şi combinaţiile între ele, luminile şi umbrele care pot evidenţia anumite elemente pictate sau fotografiate.

Faptul că, fiecare om este un univers unic, irepetabil, inefabil în profunzimile fiinţei sale, iar despre sfinţi s-a zis că “aşa cum a fost fiecare   dintre ei n-a mai fost altul în istorie şi nici n-o să mai fie”(P. Evdokimov), de aici decurge faptul că, şi atunci când ne asemănăm la vorbă, ne deosebim în fapte sau când făptuim la fel, grăim diferit sau când, chiar seamănă una cu alta ne departajează fizionomiile sau cultura sau educaţia sau pregătirea profesională sau experienţa de viaţă şi mediul diferit în care trăim, elemente suficiente pentru ne încadra în tipologii diferite şi a avea percepţii diferite despre lume, despre viaţă, cu un limbaj şi stil propriu de a descrie lumea în care trăim fiecare.

De aceea, putem vorbi de lumea artiştilor, lumea teologilor, lumea filozofilor, lumea oamenilor de afaceri şi a tuturor breslelor profesionale  sau putem să ne referim la univerul copilăriei, lumea adolescenţilor, universul material sau cel spiritual, lumea îngerilor, cinul monahal, celibatarii, universul matrimonial, lumea mondenă, ş.a.m.d. Toate aceste „cinuri” au particulariţăţi, specificităţi de grup şi deosebesc între ele, uneori, fundamenral, tot aşa cum şi în cadrul fiecărui „cin” se pot contura „individualităţi”, cu profil şi viziuni despre lume şi viaţă, în unele cazuri, total diferite, deşi trăim în aceaşi lume, suntem cu toţii oameni şi vorbim despre aceleaşi lucruri, oarecum aşa:  "Non nova sed nove".

Consider că, această diversitate este o doxologie pe care o putem aduce Creatorului, care nu ne-a făcut clone, roboţi şi care “ne-a amestecat limbile” ca să se formeze popoare, culturi şi civilizaţii şi ne-a înmulţit într-un mod atât de minunat, tot aşa cum a făcut şi a creat de la început  mulţimea seminţelor, feluritele specii de peşti, de păsări, toată această floră şi faună cu care a îmbrăcat atât de minunat şi de frumos pământul...

În Biserică, în ce priveşte expresia ei cultico-imnologică, se cunosc mai multe glasuri - 8 la număr şi chiar dacă se cântă pe un glas la strană, în funcţie de perioada bisericească, corul credincioşilor uneşte vocile lor diferite într-o simfonie liturgică, care nu exclude de la cântare nici pe cel mai afon în muzica bisericească.

Dacă despre Împărăţia cerurilor s-a zis că este imnologică şi fiecare sobor, fie că este vorba de cinurile îngereşti şi acestea organizate în cete şi triade, fie că ne referim la toate soboarele de sfinţi: apostolii, ierarhii, mucenii, cuvioşii, mărturisitorii, ori la soboarele: fecioarelor, a mironosiţelor, a cuvioaselor, a muceniţelor sau soborul dreptmăritorilor creştini, toate înalţă cântare, laudă şi doxologie Preasfintei Treimi, fiecare sobor pe treapta sa, mai aproape sau mai departe de tronul dumnezeiesc, fără ca această diferenţiere de „cin” să aducă vreo ştirbire în preaslăvirea Creatorului, ci dimpotrivă îmbogăţind doxologia cu cântări „negrăite” ce „urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”.

Când este iubire, sfinţenie, smerenie, pace şi bună-voinţă între oameni se poate supravieţui, vieţui şi convieţui întreolaltă, oricât de diferiţi am fi în „tril” şi oricât de diferit am grăi, oriunde am fi sau am trăi pe faţa pământului, la un moment dat.

Fundamental, suntem toţi oameni, atât de asemănători şi totuşi atât de diferiţi unii de alţii, însă şi acest adevăr, ca şi toate celelalte adevăruri din vieţile noastre, dacă dorim să trăim ca fraţii ne pot  apropia fericit unii de alţii în Raiul lui Dumnezeu sau dimpotrivă ne pot despărţi regretabil în Iadul “cel mai de jos” sau „cel mai din afară”, dacă nu vom avea dragoste unii faţă de alţii.

Ne oprim, aici cu aceste exemple, care completează un tablou caricatural, grotesc referitor la cum înţeleg unii să abordeze relaţiile lor cu “străinii”, cu noile cunoştinţe, dar şi mai trist – cu fraţii, cărora nu numai că  le-au şterpelit prezumţia de nevinovăţie - un drept universal al omului, de altfel, dar le-au suspectat aproape demonic şi buna lor credinţă, sinceritatea şi disponibilitatea lor de a interfera cu ei pe subiecte comune sau teme generale de interes, arătându-i cu degetul ca pe nişte ciumaţi sau ca pe nişte lupi care dau târcoale la stâna cu oi, iar ei făcând aceasta cu “nevinovata sinceritate” a lupului moralist.

Ipostaza de lupi moralişti, de mielo-lupi în care se află aceştia, mai devreme sau mai târziu se va developa, căci nu îngăduie Dumnezeu atâta făţărnicie şi viclenie care să reclame la alţii o furie, tot aşa de aprinsă şi iute ca şi judecata lor, deşi se prezintă public foarte degajaţi şi blajini.    

Dincolo de aceste scenarii previzibile şi imediate se ascund şi alte realităţi "absconse" care încarcă noţiunile  de pace şi război cu noi şi alte sensuri...

Dar de "sabia Duhului"(Efeseni 6,17) a auzit cineva, ar putea să strige vindicativ un bibliofil, că tot din Scriptură este expresia şi “ipostaza”!?..

Un aşa zis “războinic”, în accepţiunea largă a cuvântului, poate avea în mână o bâtă, o sabie, o puşcă  şi cu aceste arme să ameninţe justiţiar, să taie, să lovească în “moalele capului” ca un delicvent, dacă atâta cultură are şi aşa de primitiv înţelege să-şi facă dreptate sau putem cugeta, altminteri, la un alt gen de “războinic”, ce poate avea în dotarea lui spirituală - “sabia duhului”şi cu aceasta să decapiteze “balaurii”, să alunge duhurile, să calce “peste scorpii”,  să combată ideile eronate ale altora – “daimonii” personali, să taie din rădăcină păcatele lui sau să extirpe un rău, atunci când poate să o facă, din “corpul social”, ce-i drept, uneori şi “fără anestezie”.

Iar altul care flutură nonşalant steagul păcii, să aibă “în portofoliul” personal un bagaj consistent de compromisuri şi găinării făcute cu gaşca de prieteni şi tot atâtea amiciţii culpabile şi complicităţi, câte a produs în anii îndelungaţi de oportunism şi de paşnică vieţuire.

Ne putem pune, firesc, întrebarea: dacă judecata Domnului va fi după dreptatea Lui şi “nemitarnică”, cei care aleargă doar la mila Domnului în această viaţă, pentru a fi iertaţi de multe lor nedreptăţi, “lăsând adevărul, dreptatea şi judecata” pe seama altora sau punându-le doar la mila Domnului, ce va fi cu ei “în ziua cea înfricoşătoare , de apoi”...

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10,34).

Iar, "Cuvântul lui Dumnezeu este ... viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde ..., judecă simţirile şi gîndurile inimii.” (Evrei 4,12)...

„Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul”(Feodor Dostoievski).

Sunt mai multe înţelesuri şi tâlcuiri în textele biblice pentru cuvintele "sabie" şi "război", uneori  par a fi justificate, alteori nu...  “Adevărul nu face atâta bine cât rău fac aparenţele lui”(François de la Rochefoucauld).

 Deci, trebuie mare atenţie la interpretări !

 Adevărul, ca şi Dreptatea  pot fi, uneori, în ofensivă, atunci când risipesc confuzia, minciuna, nedreptatea, neorânduiala, păcatul, necredinţa, neomenia, de exemplu: în scrierile polemice sau apologetice ale Sf. Părinţi, în lupta, rezistenţa,  şi mărturisirile disidenţilor ca opozanţi intelectuali faţă de regimurile totalitare, a popoarelor faţă de dictatori sau a Sinoadelor ecumenice în faţa ereziilor, a Bisericii faţă de păcate, a Sf. Mucenici în faţa persecutorilor idolatri...

Şi câte capete de mucenici şi eroi ai neamului  n-au căzut răpuse de sabie, câţi martiri ai închisorilor comuniste  nu şi-au găsit sfârşitul pentru că n-au vrut “să tacă”; iar ei atâta armă aveau - "sabia Duhului", adică puterea cuvântului, a Adevărului care-l mărturiseau... şi n-au pus-o "în teacă"...

 Alteori, Adevărul, ca şi Dreptatea, însoţite de iertare şi dragoste pot fi defensive, inofensive, chiar, “mângâietoare”, senine şi paşnice, conciliante “Fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate...”(Cele 9 Fericiri) sau (I Corinteni cap 13)... „iubirea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr ”  - De preferat!

Există şi varianta “folclorică”: “Mai bună e o pace strâmbă, decât un război drept” ori “ Să te faci frate cu d... până ce treci puntea”; deşi există riscul să se ajungă la o „amiciţie” de genul:

„Cu dânsul, mai presus de toate,
Trăiesc, ce-i drept, în bună pace:
Eu pâine-i dau pe săturate,
El stă de-o parte şi mi-o... coace.” (epigramă de Dimitrie Jega)

 Mai “...Apoi” este şi versiunea “apocaliptică”, când omul păcătos perverteşte şi relativizează atât de mult “noţiunile” încât ajunge “să spună răului bine şi binelui rău”, când duce război cu virtutea, cu Biserica şi cu Dumnezeu şi face pace cu păcatul, cu lumea şi cu vrăjmaşul...

Depinde de fiecare ce < Status quo > preferă, cui slujeşte, cât de onest este  cu sine şi cu ceilalţi şi ce interese are...

Aflăm, însă, de la M. Eminescu că:  “Martirul, eroul şi înţeleptul sunt 3 forme ale aceleaşi substanţe: Adevărul” şi că: „Adevărul, dreptatea şi virtutea – toate trei sunt aşa de gemene, încât ai crede că-s una ”...

De fapt, una sunt şi în Dumnezeu şi de aceea este Sfânt.

E drept că, adevărul deranjează pe unii...mai ales, pe cei care trăiesc în minciună, mint şi se mint şi pe cei de azi care nu vor să fie treziţi din “somn” sau din “beţia patimilor” şi care preferă o viaţă “căldicică” sau să stea la "umbra înşelării" sau chiar “la întuneric”, căci “ la lumină se vădesc faptele lor cele rele"...

Prin urmare, nu se poate pune capăt tuturor conflictelor, aşa cum e clar că, nici Dumnezeu nu este împotriva tuturor războaielor..."Când ai pace cu Dumnezeu ai război cu demonii, când ai pace cu demonii ai război cu Dumnezeu", iar când încetează aceste 2 războaie...începe, uneori, din păcate, războiul cu oamenii sau între oameni...şi mai este...războiul cu tine însuţi sau cu duşmanii imaginari (patologic).

Deci, există şi un război sfânt, văzut şi/sau nevăzut, cu cele 2 posibilităţi: când lupţi împotriva Răului(…) şi când lupţi pentru dobândirea Binelui(…) – de preferat! Cei care nu luptă sunt în zona de neutralitate a “terţului exclus” – sunt “cei care au depus armele”, dezertorii, apostaţii, “căldiceii – pe care îi va vărsa Domnul din gura Sa”. 

 De aceea s-a zis: “Când te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă” (Ion Brătescu-Voineşti) sau “Daţi un cal celui care spune adevărul, ca el să poată fugi după ce l-a spus”(proverb armean).

Şi mai trebuie să învăţăm un lucru: Că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. ...

Iată ce spune Sf. Scriptură:

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10,34).

“Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte”.(Apocalipsă 3, 19)

“Căci El va răzbuna sângele robilor Săi şi va răsplăti cu răzbunare vrăjmaşilor Săi şi celor ce-L urăsc le va răsplăti”...

 “Că foc s-a aprins din pricina mâniei Mele, zice Domnul: va arde până în fundul locuinţei morţilor, va mânca pământul şi roadele lui şi va pârjoli temeliile munţilor. Voi strânge împotriva lor necazuri şi voi cheltui asupra lor toate săgeţile Mele;… A Mea este răzbunarea şi răsplătirea” (Deuteronom 32, 22-23, 35,43)

 “Vedeţi, vedeţi, dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine: Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea!... Mă jur pe dreapta Mea şi zic: Viu sunt Eu în veac!  Când voi ascuţi sabia Mea cea lucitoare şi va începe mâna Mea a judeca, Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei şi celor ce Mă urăsc le voi răsplăti.” (Deuteronom 32, 39-41).

Iată ce spune Sf. Vasile cel Mare în alt loc:

 " Deci, când Dumnezeu face pace, face pace în a pe cele rele, adică a le transforma şi a le aduce spre o stare mai bună. Apoi, dacă întelegi prin cuvântul "pace" uşurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvântul "rele", toate necazurile şi nenorocirile ce însoţesc războaiele, cum sunt: ..., într-un cuvânt, toate nenorocirile ce însoţesc războaiele, atunci spunem că toate acestea se întâmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, care pedepseşte prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă.

Ai fi vrut oare să nu mai fie arsă Sodoma, o dată ce sodomiţii au săvârşit acele nelegiuiri? Sau ai fi vrut să nu fie distrus Ierusalimul şi nici să fie pustiit templul după cutremurătoarea nebunie săvârşită de iudei împotriva Domnului? De altfel, nu era drept, oare, să se săvârşească acestea ..., L-au vândut pe Domnul nostru? Deci, nenorocirile războiului cad adesea şi, pe bună dreptate, peste cei care le merită” .    (Că Dumnezeu nu este autorul relelor)

Iată ce spune  Sf. Ioan Gură de Aur :  

             “Atunci mai cu seamă este pace, când se taie ce este bolnav, când e îndepărtat ceea ce dă naştere la răzvrătire” .

Iată ce spune  Sf Grigorie de Nazianz :

.„Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”. 

Sabie, nu pace!  zice şi Sfântul Nicolae Velimirovici :

“Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: "Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece".

      Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu.

      Iar Sfântul Ap. Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură, ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac”. (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi)

                                                 …şi ultima variantă şi soluţie este cea “liturgică”:

      “Cu pace Domnului să ne rugăm…”

                  “Cu pace să ieşim…întru numele Domnului”

sau

 “scripturistică”:

“ Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze..”(Ioan 14,27)

“Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată “(Timotei 2,22)

         „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”(Galateni 5, 22-23)

 Şi peste toate şi “mai mare decât toate este dragostea”, căci Dumnezeu este iubire şi ”cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el ... pentru că: Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,16).