Referitor la
problema implicării noastre, a fiecăruia în parte şi a noastră a
tuturora, la îndreptarea lucrurilor care merg prost în societate şi la
chestiunile care ţin de judecăţile şi prejudecăţile ce le suscită
implicarea sau neimplicarea noastră, ne punem firesc întrebarea:
Cât trebuie şi
dacă trebuie să acţionăm într-un fel, pentru îmbunătăţirea acestor realităţi
cotidiene, a relaţiilor dintre noi, a atmosferei din jurul nostru şi dacă
trebuie să ne intereseze starea de lucruri care domneşte în societate şi
în instituţiile la care lucrăm şi de ceea ce se întâmplă pe stradă sau oriunde,
în altă parte a lumii în care trăim şi care ne influenţează viaţa, familia,
sănătatea, credinţa, moralitatea, convieţuirea.
Abordând acest
capitol al traiului în comun organizat după anumite principii de convieţuire,
potrivit cărora orice merit şi virtute trebuie răsplătită, iar orice greşeală
trebuie iertată dar şi corijată; aş zice că, este firesc să fie lăudat şi
încurajat cel care este virtuos, aşa cum este necesar, uneori, să fie luat la
întrebări cel care ne deranjează...
Teza aceasta
că, nu-i bine să faci observaţii este discutabilă...Închipuirea aceasta de
sine, autosuficientă, pe care o adoptă omul modern ignorant, care crede
că este un "finuţ" atunci când nu-l mai indignează nimic
din ce este în jurul său nepotrivit şi necuviincios, că este emancipat şi cu
maniere elevate dacă nu ia atitudine, că este absolut bun şi blajin doar pentru
faptul că nu-l indispune nimic din comportamentele semenilor săi, fiind mai
bine, mai cuminte, să nu ai nici o reacţie, mi se pare o impasibilitate
culpabilă şi complice cu răul care-i bântuie viaţa sa sau a celorlalţi.
În situaţia în
care toţi ne complacem în amoralitate sau mai rău în promiscuitate, când nici
societatea nu mai aplică vreun fel de "coerciţie" celor care greşesc
fundamental sau mai puţin, este nu numai o viziune puerilă, uşuratică şi
amorală, ci cu totul imorală.
A fi cu
totul relaxaţi atunci când vedem că, un semen de-al nostru o ia cu totul razna,
iar atitudinea lui sfidătoare la adresa celor din jur nu ne lasă nici un frison
pe conştiinţă, deşi ne agresează prin libertatea lui , libertatea noastră,
denotă că, în plan moral suferim de una din patologiile conştiinţei morale şi
anume de laxism moral, conform "principiului": este liber să facă
fiecare ce doreşte....
Chiar şi
la cele mai neînsemnate derapaje de la civilizaţie, nu e bine să rămânem
impasibili, ci e util să reacţionăm faţă de cei care distonează în raport cu
mulţimea şi sunt în conflict cu norma obiectivă şi cutuma obştii; uneori şi
cele mai insignifiante detalii şi inadvertenţe ale insului
"inadaptat" pot incomoda pe cei cu maniere şi mai sensibili
constituind inadecvări la decorul şi armonia generală.
La modul
figurativ vorbind, dacă vezi că, într-o orchestră unul e afon şi cântă fals, îi
zici să tacă, să-şi acordeze instrumentul , să cânte după partitură sau să
părăsească scena, unii îl huiduie şi uneori e productiv, căci înţelege să se
rectifice; e clar că-i deranjează pe privitori sau pe ascultători. Aplaudăm
doar pe solistul care cântă bine sau pe interpretul care-i în acord cu
orchestra...Altminteri, avem noi o problemă cu "urechea...că nu-i
muzicală" sau ne-a luat somnul "raţiunii" şi ne-am
"culcat liniştiţi pe o ureche" ori ne auzim doar respiraţia... sau
nici pe aceea, căci am devenit, între timp, datorită "adormirii" -
"orbi şi surzi" şi nu mai rezonăm cu armoniile simfoniei generale...
"Că
precum cele neînsufleţite, care dau sunet, fie fluier, fie chitară, de nu vor
da sunete deosebite, cum se va cunoaşte ce este din fluier, sau ce este din
chitară? Şi dacă trâmbiţa va da sunet nelămurit, cine se va mai pregăti de
război?"(I Cor. 14,7-8).
Şi atunci, se pune întrebarea - retoric
- trebuie să mai fie şi unii "trâmbiţe" care să răsune
"dreptatea lui Dumnezeu" sau a "Legii Sale" ori să cheme la
ordine pe cei care trăiesc dezordonat şi fără rânduială?...
Sau e mai liniştit, mai comod, să priveşti de
la distanţă "haosul" şi să-i "cânţi în strună"
perturbatorului la fel de dizarmonic cum emite şi el...
Iată soluţia pe care ne-o propune
Evanghelia, căci zice Mântuitorul:
"V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi
tânguit...
Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.
Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe
minuni ale Sale
Deci,
atitudinea - finalmente - este să-l mustri pe cel care greşeşte, după ce
i-ai "cântat din fluier", în fel şi chip, ca să priceapă;
Altfel,
nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi, în alt
loc, la Matei 18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce
nu se pocăieşte:
„Dacă fratele tău a
păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te
ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine
unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi
sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu
vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un
vameş.“
În
concluzie:
Cum va
şti cel care greşeşte că greşeşte dacă nu-i va spune nimeni că greşeşte!?...
Altfel,
în particular, nu ai să-i faci observaţie nici copilului tău atunci când
greşeşte, nespunându-i, de exemplu, "să nu se joace cu focul", când
observi că vrea să o facă, în ideea că se va învăţa el minte dacă se va arde
niţel...sau atunci când uită să dea "bună ziua" la cunoscuţi sau când
"aruncă hârtii" pe jos, cu speranţa că, va învăţa la ora de
dirigenţie, poate la ecologie sau la cursurile de educaţie civică...
Poate,
cine ştie, o să-i înveţe pe toţi "indisciplinaţii" - Şcoala vieţii,
deşi şi la aceasta predau lecţii unii "profesori" sau cei care iau
atitudine ca să corecteze ceva, cu dojana bunului simţ, că nu înveţi doar din
circumstanţe, ci trebuie să-ţi decripteze cineva tâlcul lucrurilor, al
întâmplărilor...
A lăsa pe
umerii altora educaţia "odraslelor" este o atitudine iresponsabilă,
aşa cum a fi invariabil pasivi la "nesimţirea" altora cu gândul că:
nu-i treaba nostră... sau zicând: dă-i pace că nu-i pasă... sau că: nu se mai
poate face nimic...este o trădare de la principii, de la civism , de la
educaţie şi de la creştinism, în ultima instanţă.
Mântuitorul a
zis: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea", "să prisosească dreptatea
voastră" şi "să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor"...nu
este inactivism social în aceste afirmaţii sau îndemn la somn şi la culcat pe o
ureche, la delăsare.
Dacă suntem
atât de buni la suflet, încât am uitat şi de dreptatea lui Dumnezeu şi de
dreptatea omenească, înseamnă că suntem "mai catolici decât Papa".
Bunătatea fără dreptate nu dă sfinţenie...e "căldicică".
Putem pleca de
la premisa că, suntem mereu liberi, însă nu suntem întotdeauna conştienţi,
lucizi şi responsabili. Ce-ar fi atunci să facem "petiţii"' la
preşedinţi să fie graţiaţi toţi infractori, căci vezi Doamne, ne e milă de
ei...(şi ne este), ce-ar fi să nu mai fie nici o legislaţie şi să desfiinţăm
codul penal ca să nu mai fie sancţiuni pe "bieţii oameni", să-i lăsăm
în pace şi pe dictatori să-şi bată joc de popor, fără a simţi vreun frison de revoltă
de la mase. De asemenea, nici preoţii să nu mai facă morală la oameni, nici
duhovnicii să nu mai dea canoane la credincioşi că sunt "depăşite" şi
să fie "liber la păcate", să-i reabiliteze Biserica şi pe eretici, să
nu mai fie nici Judecată de Apoi, nici particulară, nici universală, să-i cerem
lui Dumnezeu să desfiinţeze iadul, pedepsele şi chinul păcătoşilor, să-i
răsplătească şi pe demoni pentru "efortul depus" şi eventual, într-un
exces de milă, să-i facă la loc îngeri luminaţi, din draci întunecaţi ce sunt
ei acuma...
Iar dacă
nu vrem, nicicum, să fim crispaţi faţă de aceşti "zoon politikon" şi
alegem să rămânem senini, ba chiar să râdem pe seama lor, avem cel puţin
dreptul "literar" şi uneori, chiar trebuie, cu mijloacele pamfletului
sau cu fabula, să-i "sancţionăm comic", să fie şi ei -
"măcar" şi "măgar"- luaţi în râs, căci ''râsul este o
sancţiune publică"(H. Bergson) şi avem voie să zâmbim...
Pr. Alin-Cristian Preotu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu