Iubesc, deci exist

Iubesc, deci exist

                                         

                Pr. Alin-Cristian Preotu

Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pe aproapele - care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură suficientă în această privinţă.

Interogaţia devine mai acută în adolescenţă, când iubirea îşi păstrează aerul pueril, şi parfumul juvenil şi doar cu timpul, răspunsul la această întrebare capătă consistenţă şi cu vârsta.

Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a concluzionat că, dacă omul cugetă, există: <...cugito, ergo sum >, am putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, ci faptic, real şi fără îndoială că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi trăirea ei îmi poate conferi nu doar existenţă Aici, ci şi nemurire, Dincolo.

Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl ca Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele milostivirii sufleteşti şi trupeşti.

Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită.  Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa, pe Golgota, unde pe Cruce fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite, pentru că nu venise să facă voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a Tatălui. Acesta-i Logosul Evangheliei şi aceasta-i gândirea lui Dumnezeu: să gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui.

Finalmente, ultima treaptă a iubirii, a unirii şi a fiinţării noastre desăvârşite în Dumnezeu este contemplaţia, anume a dobândi gândul lui Hristos şi iubirea Lui, adică a vedea, a gândi, a înţelege şi a iubi pe Creator, creaturile şi creaţia Sa la fel ca şi El, după chipul şi asemănarea Lui.

Aş zice că, dragostea are de străbătut “o cale îngustă pe care puţini o află” de la minte la inimă şi invers, pentru a deveni strălucitoare, “Inima fiind rădăcina minţii”(Sf. N. Aghioritul) şi nu rătăcind pe “un drum lat şi larg pe care mulţi mergând, duc iubirea la pieire şi se duc la pieire” şi anume de la inimă la mintea-creier pentru a o transforma în “materie cenuşie”. “Inima are nişte raţiuni despre care mintea nu cunoaşte nimic ”, zicea B. Pascal, evidenţiind, fără să-şi dea seama, “cugetul inimii” despre care au vorbit Sfinţii Părinţi filocalici şi că, în felul acesta,  “paza minţii” nu se poate realiza decât dacă mintea pogoară la inimă unde-i este locul şi rădăcina, într-un mod duhovnicesc şi ontologic în ce priveşte fiinţa ei spirituală şi fiinţarea.

Multă vreme  dragostea bate cu insistenţă la porţile inimii, uitând că Hristos este “calea” şi “uşa”,  mai ales în prima tinereţe şi iese de acolo, iraţională, “oarbă”, pentru a se sui, ulterior, la minte, la înţelesurile ei, la înţelepciune, la inteligenţa emoţională. Deja, când ajunge dragostea la minte, creierul care, de obicei analizează la rece orice sentiment şi dă verdicte, reuşeşte să mai atenueze, cu prudenţa-i specifică, vâltoarea inimii şi uite aşa, cu anii şi cu vremea ajungem, pe nesimţite, să iubim tot mai puţin şi să gândim tot mai mult...Adică să nu mai iubim cu inima, ci doar cu mintea, să gândim iubirea şi să iubim gândirea, nu să o mai trăim, devenind mult mai cerebrali în manifestările de afecţiune îndreptate către semenii noştri şi către oricine.

 Astăzi, pretutindeni observăm, monopulul iubirii declarate îndrăzneţ, asupra iubirii manifestate cu cuminţenie şi răspândirea tot mai largă a iubirii erotizate, fără pudoare, faţă de iubirea manifestată spiritual, tot mai mai pudică, în zilele noastre şi atât de discretă, din păcate.

Iubirea “îmbătrâneşte” cu trecerea anilor, întrucât o vedem la copii cât de frumos se manifestă prin atitudini, priviri şi fapte şi mai puţin prin vorbe, iar la adulţi cât de “frumos” se declară prin vorbe şi mai puţin prin atitudini, priviri şi fapte. Se inversează ceva, anume ponderea, rolul şi controlul exercitat de raţiune în raport cu afectivitatea, faptul că devenim, cu vârsta,  mai inteligibili şi mai puţin sensibili.

În felul acesta înţelegem, de ce sunt atât de surprinzătoare reacţiile emoţionale ale copiilor, care zic: “ Înţelepciunea şi iubirea noastră este jocul ”, apoi a tinerilor înflăcăraţi, care zic: “Jocul şi înţelepciunea noastră este iubirea”  şi cât de calculaţi suntem noi maturii, când zicem: “Iubirea şi jocul nostru este înţelepciunea”. A surprins bine- L. Blaga - stadiile parcurse de individ şi preponderenţa trăsăturilor dominatoare în desfăşurarea lor cronologică.

 Dar, dacă ne gândim bine că, “Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8), că toată “Legea şi prorocii” sunt cuprinse în porunca dragostei, că “dragostea nu cade niciodată”(I Corinteni,cap.13,8), că este şi rămâne cea mai mare dintre virtuţi, că o iubire ortodoxă presupune trăire, parcă tot mai tare şi aproape sigur, ne putem dori fiecare, să nu mai îmbătrânim, “să rămânem în iubire, să rămânem în Dumnezeu”(I Ioan 4,16), trăind o “tinereţe fără de bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte”,... aşa cumva, oarecum, veşnic îndrăgostiţi...

Mai mult, cât timp tânărul caută iubirea vieţii lui, încă mai manifestă o oarecare disponibilitate afectivă şi deschidere, întrucât în potenţialitatea iubirii sale sunt cuprinse nenumărate persoane care ar corespunde criteriilor sale elective. După ce şi-a întâlnit jumătatea şi s-a format perechea, cercul se închide, şi mai mult, iar după căsătorie, considerând iubirea o chestiune de intimitate, de jurământ , din nefericire, se ermetizează şi mai tare între zidurile casei, la domiciliu. Acest mod de a înţelege fidelitatea conjugală, ca închidere şi prizonierat – ca rob al omului şi nicidecum deschidere şi libertate responsabilă – ca rob al lui Hristos, circumscrişi şi proscrişi într-o iubire care exclude de la comuniunea de dragoste, ce trebuie să o avem cu toţi oamenii, după porunca Domnului, indiferent că suntem căsătoriţi ori ba, este o formă îngustă, eronată, egoistă de a trăi acest frumos sentiment – numit dragostea de aproapele.

 Alminteri, nu s-au înţeles bine, rosturile conjugale ale soţilor - de a trăi Taina Iubirii, prin  a fi şi a rămâne “în Hristos şi în Biserică”, care chiar dacă-şi aparţin unul altuia fiind “un trup”, datori fiind cu dragostea unul faţă de altul - cu toată credincioşia, nu rămân captivi “trupului conjugal”, ci se iubesc, respectându-şi jurămintele - cu toată libertatea fiilor şi a fiicelor lui Dumnezeu.

Toată această aserţiune este o pledoarie a iubirii creştine şi o apologie a Nunţii, în care Mire rămâne Hristos, iar noi - prietenii mirelui, iar toţi ceilalţi semeni ai noştri – nuntaşi ai Nunţii noastre, pentru a se putea trăi dragostea şi bucuria Unuia faţă de toţi şi a toţi şi toate faţă de Unul.

Caracterul iubirii autentic creştine este acela că, ea adună şi trebuie să se adune şi să cuprindă pe câţi mai mulţi oameni; ea îmbrăţişează nu numai pe aproapele, care-mi este rudă, soţ, soţie,copil sau prieten, ci şi pe străin şi pe vrăjmaş. Pin urmare, iubirea creştină se manifestă cu extindere şi cuprindere la toţi oamenii, îmbogăţindu-se cu fiecare şi îmbogăţindu-ne pe fiecare şi fiind mai mulţi se adună recapitulativ, adunându-ne în unitate şi armonie de cuget şi simţiri.

Mântuitorul a arătat că, după Învierea de apoi, oamenii “nu se vor mai însura şi nu se vor mai mărita”, ci vor fi ca “îngerii lui Dumnezeu, în trup”, evocând, astfel faptul că “dragostea nu va cadea niciodată”(ICorinteni,cap.13) şi că ea nu se manifestă doar în “bisericuţe”, fie ele şi cele de acasă, adică, exclusiv, în familie, ci, mai curând în Biserică, în familia cea mare, unde sunt cuprinşi toţi şi toate, în iubirea întreolaltă, oameni şi Dumnezeu, în care toată lumea devine Biserică.

Formele patologice ale trăirilor afective denotă şi anumite forme de exclusivism şi mizantropie, egotisme dezavuate în parabolele biblice. Pentru exemplificare avem pilda fecioarelor nebune, care au considerat că, este suficientă castitatea lor şi iubirea faţă de Mire, fără dragoste faţă de oameni, manifestată prin faptele bune şi compasiune  sau pilda bogatului nemilostiv, care a căzut în autosuficienţa iubirii de sine, cu excludere de la această iubire şi a lui Dumnezeu şi a săracului-aproape de poarta sa. De asemenea,  şi exemplul fariseului care a arătat o credinţă şi o iubire rigoriste la precepte şi forme, în exclusivitate faţă de Dumnezeu şi neextrapolată şi la semenii săi, în fondul ei.

Aşadar, formula consacrată deja în titulaturile livreşti: “iubesc, deci exist”, exprimă o vocaţie creştină, în care cel locuit de Dumnezeu este strămutăt în alte evidenţe ale existenţei sale, în care iubirea nu este o filozofie care nu există şi fără de viaţă, ci devine o virtute trăită şi propria sa filozofie de viaţă.

Teologia „terţului exclus”

            - eseu –teologumenă -

    Motto:

“Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. 
Încercând ce este bineplăcut Domnului. 
Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă.  Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi. 
Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, 
Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este”(Efeseni 5, 9 - 14)

Plecând de la acest text scris de Sf. Ap. Pavel şi adaptându-l la unele situaţii concrete de viaţă, la care putem fi martori  fiecare dintre noi, fie într-o poziţie de neutralitate, fie implicaţi emoţional, intelectual ori chiar moral, prin coerenţa noastră decizională cu una din “tabere” sau puncte de vedere exprimate public, voi încerca, cu modestele mele puteri speculative, să intru cu „bisturiul în măruntaiele” acestei expresii “Rău da' bun” şi plecând de la aceasta, să  încerc să explic ceea ce se poate înţelege prin teologia „terţului exclus”, având în vedere principiul cauzalităţii şi efectele  „terţului exclus”.

Bunătatea are ca opus răutatea, care ar fi lipsa ei, aşa cum răul este lipsa binelui sau întunericul este lipsa luminii.

Însă bunătatea pentru a fi desăvârşit bună, nu se poate susţine şi cugeta fără a fi unită şi întemeiată pe adevăr şi dreptate.

Aşa cum reiese şi din textul de mai sus, “roada luminii” nu este doar din bunătate, căci bunătatea fără adevăr şi fără dreptate, nu mai este bunătate ci se numeşte, mai curând – răutate. Bunătatea nu poate exclude adevărul şi dreptatea, ele trebuie incluse “ontologic” în ideea de bunătate, altminteri nu mai este desâvârşit bună şi absolută, adică sfântă; întrucât se poate cugeta un fel de bunătate care are „relaţii cordiale” cu minciuna şi nedreptatea, care “face pace” între principiile contrare, însă o astfel de bunătate nu dă sfinţenie.

Care sunt “roadele”? Aducem “roada luminii”  sau ne facem părtaşi la  “roada întunericului”?...

Prin acest tip de raţionament putem înţelege şi expresiile aparent contradictorii „Rău da' bun” şi „Bun da' rău”.

Mântuitorul când a alungat cu biciul pe negustorii din Templul de la Ierusalim, mâniindu-se şi mustrându-i pe aceştia, ar putea părea la prima vedere în această ipostază a Sa, ca fiind lipsit de bunătate, dar, de fapt era o manifestare a  dreptăţii Sale, care a rămas nedespărţită de adevărul şi de bunătatea Sa absolută. Faptul că, la Sinoadele ecumenice au fost excomunicaţi ereticii, fiind combătute ereziile lor, nu a fost o manifestare lipsită de bunătate a Sf. Părinţi, ci ei au apărat bunătatea credinţei mărturisind cu dreptate adevărurile de credinţă. Exemplele biblice pot continua: izgonirea protopărinţilor din rai, potopul, pierderea Sodomei şi Gomorei, suferinţa lui Iov, pedepsirea egiptenilor, unele războaie , bolile, existenţa iadului, etc.

Expresiile „Rău da' bun” şi „Bun da' rău” sunt din aceaşi categorie cu sintagma “ne războim cu pace”(vezi articolul cu aceaşi denumire).

În sensul acesta găsim la Sf Grigorie de Nazianz următoarea afirmaţie:

„Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”.

Sabie, nu pace!  zice şi Sfântul Nicolae Velimirovici :

“Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: "Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece"(Învăţături despre bine şi rău).

      Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu.

            Situarea noastră în sfera amoralităţii şi mai mult cea din sfera imoralităţii este marcată implicit de culpabilitate.  Nu e indicat, să rămânem întotdeauna indiferenţi, doar observatori neutri, ci uneori, e mai bine, chiar dacă suntem constrânşi de împrejurări, să semnăm Status quo-ul  cu una din părţile beligerante, cu adeziune morală la una din tabere. Aici este discernământul, dacă, când şi cu cine mă solidarizez. Contribui la o pace strâmbă ori mă implic într-o luptă dreaptă, alături de bine, apărându-l. Mă războiesc cu pace ori aleg apostazia...

            Nu trebuie să respingi ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti, încă…nu poţi    să-ţi asumi un rol, o poziţie conflictuală, când nu ţi-ai dat seama care-i miza, care-i subiectul, care-i predicatul în propoziţie...

De câte ori n-am asistat, fiecare, la câte o ceartă între 2, iar noi fiind doar spectatori, eventual arbitri, deci oricum nu părţi în conflict, să stăm pe margine, privind cu detaşare . La această dispută care ne-a găsit şi pe noi martori, putem să auzim pe fiecare zicând: eu am dreptate, ba eu am dreptate, iar altul să zică: nici tu, nici tu nu aveţi dreptate, iar acesta din urmă, al treilea, să aibă, de fapt, dreptate şi să facă pace...

Acesta poate fi „terţul exclus” sau dimpotrivă „terţul inclus” şi de implicarea sau neimplicarea lui să atârne pacea sau continuarea ostilităţilor.

            De asemenea, putem întâlni situaţia şi des se întâmplă: „când 2 se ceartă şi aceasta să nu însemne, cu necesitate, că nu se iubesc”,... „să se războiască cu pace”, de exemplu în polemica de idei, aşa cum pot fi şi în situaţia: “de a se iubi cu toată ura” într-o “colerică” de persoane.

            Fiind atât de complicate lucrurile şi de nuanţate, uneori, este necesar un „bisturiu fin” al Dialecticii, al Logicii, a Hermeneuticii care sunt domenii ale Filosofiei sau mai bine zis metode şi instrumente care pot ajută în acest demers, în această „operaţie pe cord” sau direct „pe creier”.

Dialectica operează cu noţiunile de teză şi antiteză, logica utilizează noţiunile de adevărat şi fals, hermeneutica face o analiză critică a textelor fiind o metodă a  interpretării şi înţelegerii acestora. Punând accentul pe conţinut şi semnificaţie, indiferent de formă sau amănunte de redactare, hermeneutica se deosebeşte astfel de exegeză.   Alteori, e bine să apelăm la cunoştinţe de parapsihologie, psihanaliză, de limbaj neuro-lingvistic şi obligatoriu şi de duhovnicie.

Pentru a putea vorbi, totuşi, de o teologie a „terţului exclus”, trebuie să operăm cu mijloace specifice acestui domeniu şi anume exegeza, însă fără a neglija celelalte instrumente ale filosofiei, precum şi cele enumerate mai sus, conştienţi fiind că, o abordare interdisciplinară poate fi mai bogată în a tâlcui expresiile:   sau  .

            Întrucât exegeza este un comentariu la un text biblic, iar expresiile nu sunt din Sf. Scriptură, putem găsi un corespondent biblic şi anume la (Matei 7,15) expresia „lupul îmbrăcat în piele de oaie”, iar la (Matei 10,16) se spune: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”. Putem, oarecum specula atunci, că există aşa inversat şi categoria „mielo-lup” sau în loc de modelul literar al „struţo-cămilei” să găsim modelul, cvasi-congruient cu acesta a „porumbelului-şarpe”.

            Alte exprimări din registrul acesta mai găsim şi în anectodica populară sau în apostrofările de pateric : “bun...de nimic, capabil...de orice”, “E smerit – mândruleţu”, „dreptul mândru şi păcătosul smerit”, etc.

            Aceste formulări biblice sau literare nu este indicat să ne trimită, într-un mod pripit, la senţinţe şi prejudecăţi. “Omul se uită la înfăţişare, la chip, Dumnezeu priveşte şi caută la inima omului” sau “Dumnezeu a ales pe cele “nebune” ale lumii ca să ruşineze pe cele <înţelepte> şi pe cele slabe , ca să ruşineze pe cele tari”(Sf. Scriptură).

Aşadar, de multe ori ochiul poate fi amăgit, simţurile por fi înşelate de aparenţe, mintea se poate iluziona cu erorile ei.            Potrivit textelor invocate mai sus, omul poate fi: ori “nevinovat ca porumbelul”, însă ca „şarpele la înţelepciune”, ori „lup cu înfăţişare de oaie”, dar la inimă cu „nărav” de lup; după cum poate să mai fie sau “brânză bună în burduf de câine” sau să pară smerit, deşi este foarte orgolios.

Deci, există şi speciile:  “Rău da' bun” şi „Bun da' rău”...

            Pentru mai multă edificare să navigăm puţin prin arealul filosofic şi să zicem că, axioma tomistă: "Mai multe adevăruri-nici un adevăr" a postulat încă din sec. 13 "primatul" şi unicitatea Adevărului, a Binelui, a Frumosului, a Luminii divine...care sunt valori absolute, iar Absolutului nu i se poate opune decât, cel mult Non-Absolutul,       ne-Fiinţa... deci, nu relativul: întunericul - ca lipsă a Luminii, răul - ca lipsă a Binelui ...

 Cu toate acestea şi această „axiomă” este depăşită.

            În faţa acestei axiome "de Aquino", viziunea "neo-maniheistă" potrivit căreia totul se zbate între bine şi rău, între lumină şi întuneric păleşte într-o "sumbră" obscuritate ideologică.

Mărturie stau multe din textele scripturistice, cele de mai jos, ca şi cele enumerate mai sus, acestea fiind doar câteva dintre ele şi care constituie argumente în sprijinul celor afirmate. Potrivit acestora, principiile contrare pot coexista antinomic sau aparent, ele vădindu-se unul pe altul şi unul prin altul, în sensul că, binele se vădeşte, mai lesne, ceea ce este prin oglindirea sa în rău, tot aşa cum bărbatul se vădeşte, mai lesne, ceea ce este lângă femeie, lumina şi întunericul se descoperă una pe alta; ambele ne învaţă că, uneori, lumina strălucitoare orbeşte şi poate deveni întuneric, iar întunericul poate fi “pedagog spre lumină” şi că, Dumnezeu le-a creat, ca noi să înţelegem lucrarea Logosului şi în felul acesta să dobândim “ştiinţă” mai multă, prin sinteza: tezei cu antiteza, deci nu dialectic, ci “trialectic”.

Adică, dincolo de lumină şi întuneric sunt şi alte realităţi antinomice, aproape contradictorii : “ cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei” .

            “Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei” (Psalm138,12)

“Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18,1-2)

„Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5).

„Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)  şi cu toate acestea se vorbeşte şi despre “întunericul divin”.

De altfel şi în iconografia ortodoxă, icoana Învierii îl reprezintă pe Hristos înfăşurat în lumină, însă contururile sunt din ce în ce mai întunecate pe măsură ce se apropie de siluetă. Aceasta vrea să evidenţieze incognoscibilitatea şi incomprehensibilitatea fiinţei Sale, care rămâne necunoscută omului, “întunecată”, deşi este infinit mai luminoasă în esenţa ei.

            Nici «logica aristotelică», care lucrează numai cu «fals» şi «adevărat», nu consideră că, dualismul sistemelor se bazează pe «principii obiective» fără un «terţ exclus».

            Cred că, «terţul exclus» este salvarea din "prizonieratul" gândirii dialectice şi, de asemenea, poate fi rezolvarea sistemelor duale în care suntem obişnuiţi să gândim, care te blochează în scheme de tipul X - Non X = Y... sau poate, «gândirea laterală», poate fi o punte interpretativă a realităţii, de "tip Z" - ca un corespondent al gândirii intuitive, creativ-speculative, aşa cum a mai fost numită de filozofi ca Edward de Bono. 

            Însă “apofatismul de gradul 3”, al cunoaşterii şi gândirii mistice, aşa cum au denumit-o teologii,  te poziţionează pe altă axă şi perspectivă de interpretare şi în altă dimensiune decât cea a suprafeţelor(XY) sau cea a volumelor(XYZ); ea nu mai este nici gândire verticală, nici gândire laterală, nici sisteme duale de tipul: “lumină-întuneric”, “bine-rău”, „adevărat-fals”;  ea este peste lucrările fireşti ale minţii, mai presus de vedere, de simţire, de cunoştinţă, de înţelegere, este mai presus de ştiinţă, ea este "neştiinţă" sau "întunericul divin"(Dionisie Areopagitul).

            Deci, de la un anumit nivel orice concept, teorie, gândire, etc, care îşi propun să descrie lumea sensibilă şi/sau inteligibilă devin irelevante.  Lumina creată, dar - mai ales- cea "necreată" are un spectru mult mai larg... Raza de lumină a curcubeului este o lumină în 7 culori…şi curcubeul a fost pus ca "semn"; are un "înţeles". Pentru fizicieni este un fenomen optic şi meteorologic, pentru artişti un "simbol", pentru poeţi o "metaforă", pentru bibliofili şi teologi este "o făgăduinţă", ş.a.m.d.

            Există o "făgăduinţă" a decriptării "semnelor" şi a "simbolurilor", o ştiinţă a interpretării "textelor", o hermeneutică transcedentală, etc şi peste toate acestea tronează ca o regină - "teologia mistică contemplativă"..."vederea celor nevăzute" şi "înţelegerea celor de ne-înţeles" sau "mai presus de înţeles" şi "acţiunea contemplativă"(Sf. Simeon Noul Teolog)...

În teologia trinitară aritmetica sau limbajul matematic este depăşit: 1+1+1 ≠ 3, 1+1+1=1. Nu există triteism, ci monoteism, “Unul în Treime”.

“Unitatea şi trinitatea” este paradigma în care trebuie să gândim realitatea, raporturile noastre cu noi înşine, cu semenii, cu universul în care trăim, cu divinitatea .

            “Unitatea” este cifra de destin a divinului, dar şi a umanului, dată fiind unicitatea persoanelor trinitare, dar şi umane, iar „Trinitatea” relevă relaţionarea interpersonală şi dumnezeiască şi omenească, eu-tu şi el/ea, iar această mulţime devine “noi” şi “noi înşine”, în acelaşi timp,  în înţelesul atât de unitate, cât şi de trinitate, faptul că:  “terţul exclus” trebuie să devină “terţul inclus”...

Nu vom înţelege mai nimic despre noi înşine, dacă rămân în noi înşine; privindu-ne în oglindă ne vom admira narcisist şi vom ajunge, probabil la “slava deşartă” ori la concluzia că, suntem Feţi Frumoşi sau Ilene Cosânzene. De asemenea, realitatea înconjurătoare şi adevărul lucrurilor sunt cunoscute de noi, oarecum, “ca prin oglindă, în ghicitură”. Dacă ne vom privi prin ochii celorlaţi vom înţelege mai mult despre noi; asta în măsura în care cei din jur sunt oneşti şi sinceri în aprecierile lor şi nu doar “ne cântă în strună”... Privirea idolatră a prietenilor desfigurează, iar uneori critica “vrăjmaşilor” este ziditoare, edificatoare.

Dacă, însă oglinda noastră, în care privim şi ne privim, realitatea şi pe noi înşine, este Hristos, valoarea de adevăr a judecăţilor noastre, va înlocui valoarea lipsită de adevăr a prejudecăţilor noastre. Altminteri, ne aflăm în următoarea situaţie, când zice Domnul: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre, iar judecăţile voastre nu sunt ca judecăţile Mele”(Isaia).

Ori ne regăsim în cuvintele lui C.G. Jung: “A gândi este atât de greu încât cei mai mulţi judecă”(Tipuri psihologice).

Coborând cu aceste consideraţii în cotidian, vom putea afirma că: dacă egoismul din cuplul conjugal: bărbat –femeie se elimină prin apariţia copilului, acesta fiind un terţ exclus iniţial, cât timp se rămâne în bipolaritate, când apare un copil putem vorbi de un terţ inclus ulterior, care dă sens - multiplu şi deschide spre comuniune de iubire mai largă de doi şi spre dialog generalizat...

Aşadar, se profilează, în toate exemplificările de până acum, prin terţus exclus: gândirea laterală, care poate fi salvatoare din captivitatea bipolarităţii, ca o rază de lumină care vine de undeva, de la cineva... ori chiar de la noi înşine, dacă privim şi ne privim cu detaşare, cu lepădare de sine... ori dacă dorind să obiectivăm realitatea, reuşim să fim „obiectivi în subiectivitatea noastră” atunci când o supunem observaţiei sub lupa raţionamentelor...

Prin urmare, maliţiozitatea poate fi simulată ori disimulată, oarecum ludic şi cu scop bun şi fără substituire, atunci când dorim să jucăm rolul justiţiarului, ori a criticului literar, ori pe a lui Mefistofel, ori pe cel de avocat al diavolului, afişând „vindicativ, revanşard” drapelul de luptă...

Dacă în această joacă de oameni mari există un „protocol” acceptat de părţi poate să înceapă jocul, dacă se fac păcate, trebuie regretate şi evitate!...însă doar cele care fac rău, nu şi cele care fac bine, prin efectele lor...Există în anumite situaţii şi "rău necesar", îngăduit de Sus, ca o pedagogie "spre mustrare, îndreptare şi înţelepţire"...Asta înseamnă să fii : "Rău, da bun"...

"Roada luminii este în orice bunătate, adevăr şi dreptate(Efeseni, cap.5)". Însă, când bunătatea este despărţită de adevăr şi de dreptate, nu mai este bunătate, ci se numeşte răutate...

Doamne, ajută-ne nouă să aducem “roada luminii” şi Te mai rugăm, Doamne Iisuse Hristoase: „pe cei buni întru bunătate îi păzeşte, iar pe cei răi buni îi fă cu bunătatea Ta, ca să fim toţi, Doamne, “răi da′ buni” ori “buni da′ buni” ....Amin.

Ne războim cu pace...

 

Când pronunţăm cuvântul război, automat, eşti tentat să crezi şi mai toţi îşi imaginează la fel, că-i vorba de arme, victime, strategii, lupte, încăierare, ură, urgie, moarte şi altele din registrul acesta “beligerant”.

Iar în dreptul cuvântului pace, aşezăm la rând alte epitete din familia de cuvinte şi tot felul de sinonime “blajine” şi “paşnice”, diafane...

Mulţi cred că, cei care sunt implicaţi mai mult sau mai puţin într-un “război” sunt obligatoriu, după logica lor banală, răi, plini de mândrie, ură şi furie ori sunt complexaţi, ori frustraţi, ori simulează cu “viclenie” ori disimulează  complexe de superioritate, etc…iar cei care doresc “pacea” cu orice chip sunt cu necesitate blajini, buni, statornici în adevăr şi neapărat, morali.

Nimic mai superficial şi mai aproape de păruta-părelnica-părere.

Adesea, când suntem nemulţumiţi de starea de lucruri care domneşte în societate şi vrem să schimbăm şi noi ceva, când vedem nedreptăţile de tot felul din jurul nostru şi din lume, când avem aspiraţii în plan spiritual şi facem eforturi pentru a  atinge aceste idealuri, uneori, această strădanie a noastră, în forma ei văzută de lucrare transfiguratoare, care ne cuprinde şi pe noi şi pe cei din jurul nostru, poate căpăta aspectul de luptă, fiind vorba de un angajament emoţional, intelectual, spiritual, care îmbracă, episodic, nuanţe şi accente tensionate ale metamorfozelor succesive ale devenirii noastre şi a mediului cu care interacţionăm;

Aşa cum mărturisea şi sf. Ap. Pavel când vorbea de “durerile facerii” sau atunci când se referea la “ lupta cu păcatul (în care) nu ne-am luptat până la sânge”, însă în fondul nevăzut al acestei lucrări, elanul, înflăcărarea, entuziasmul, resuscitarea tuturor potenţelor fizice şi spirituale în lupta cu patimile şi cu răul, în general, în primă fază, apoi pentru dobândirea virtuţilor, în a doua fază, toată această mobilizare  este o luptă, în fond, cât se poate de paşnică, deşi pare o încrâncenare, în aparenţă şi manifestări, alminteri, ea rămâne o “luptă” pentru instituirea adevăratei păci, “nu cum ne-o dau oamenii, ci cum o dă Dumnezeu” ori mai curând, poate să fie şi să arate, de fapt, că “ne războim cu pace”...    

Am întâlnit oameni atât de marginali în aprecieri, de subiectivi, de eronaţi în sentinţele lor şi atât de grăbiţi să se pronunţe a priori despre alţii, încât de apucă râsu - plânsu pe seama lor. Tare li se mai potriveşte unora, textul din Sf. Scriptură referitor la cei care observă cu repeziciune şi cu acribie demonică “paiul din ochiul aproapelui, însă bârna din ochiul lor nu o iau în seamă”.

Pentru exemplificare am să amintesc nenumăratele situaţii în care ne putem afla fiecare la un moment dat, cum ar fi, anume atunci când părintele îşi mustră copilul obraznic şi fiind văzut de un străin în această ipostază, repede este catalogat ca sever, dur, aspru, nemilos, fără să cunoască negrăita afecţiune şi grijă ce i-o poartă copilului său cu multă responsabilitate, în afara acestei reacţii de moment, în tot restul timpului.

Alte ori, un alt părinte care-i toarnă-n buzunar odraslei bani cu nemiluita, după ce îi face şi complice din ochi, cu un zâmbet larg zicându-i cu vinovată prietenie: hai, gagiule, du-te distrează-te, că viaţa-i frumoasă...  

Un observator miop ar ajunge, după o analiză precipitată, la concluzia, că cel dintâi părinte, redus la ipostaza sa pedagogică, în comparaţie cu cel de-al doilea, este învechit, absurd, antipatic, pe când cel de-al doilea este emancipat, cu fler şi foarte “cool”.

Am văzut şi cunosc oameni, care au păreri viguroase despre alţi  oameni, cu care n-au schimbat o vorbă, care nu le cunosc viaţa, inima, caracterul,  zărindu-i pe ici pe colo, iar această suavă interacţiune fiind suficientă pentru  a-şi forma păreri de nezdruncinat, profeţindu-le până şi sfârşitul, căderea.

Unii îşi trag convingerile dintr-o solitară discuţie, alţii îşi formulează dogme doar după radiografii de suprafaţă, neştiind nimic despre adâncurile tainice, inefabile ale persoanei umane, aşa cum unii critici şi redactori de gazete sunt edificaţi despre operă şi autor, citind doar un text răzleţ şi nesemnificativ, tot aşa cum alţii se  ante-pronunţă despre oameni pe care nu-i cunosc, căci n-au vorbit măcar o dată unul cu altul, despre care n-au avut curiozitatea minimă de a le pune măcar o întrebare, despre viaţa lor.

 Tot aşa cum sunt şi unii, despre care cred, să-mi fie permis, că sunt şi cei mai vinovaţi dintre critici şi observatori ori cei mai “eretici” în convingerile lor, pentru că  şi-au format păreri doar după can-can-urile din târg, după bârfe, după cum sunt clevetelile anturajului, culese de pe la “fraţi”, care-l pictează fără talent şi supra-realist pe insul-manechin.

De asemenea, sunt şi comentatori care nu înţeleg suficient, că mai toate lucrurile din lume, “realităţile mai importante” sau mai puţin importante şi chiar “adevărurile” de zi cu zi se pot descrie în moduri diferite fără a le altera substanţa, fără a le deprecia autenticitatea.

Ca şi în lumea aceasta pestriţă în care trăim, în alt spectru de idei mutând analiza, în cel cromatic, de această dată,  sunt foarte multe nuanţe ale culorilor, ce au ca bază matricială, de exemplu, acronimul ROGVAIV, doar 7 culori ale curcubeului, deşi s-a ajuns la concluzia că, ochiul uman distinge aproximativ 20 de milioane de nuanţe. Diagramele culorilor sunt de mare ajutor atât fotografilor, cât şi pictorilor, astfel încât un ochi de  artist exersat şi specializat va reuşi cu mult peste media de privitori neantrenaţi a în a sesiza nuanţele şi combinaţiile între ele, luminile şi umbrele care pot evidenţia anumite elemente pictate sau fotografiate.

Faptul că, fiecare om este un univers unic, irepetabil, inefabil în profunzimile fiinţei sale, iar despre sfinţi s-a zis că “aşa cum a fost fiecare   dintre ei n-a mai fost altul în istorie şi nici n-o să mai fie”(P. Evdokimov), de aici decurge faptul că, şi atunci când ne asemănăm la vorbă, ne deosebim în fapte sau când făptuim la fel, grăim diferit sau când, chiar seamănă una cu alta ne departajează fizionomiile sau cultura sau educaţia sau pregătirea profesională sau experienţa de viaţă şi mediul diferit în care trăim, elemente suficiente pentru ne încadra în tipologii diferite şi a avea percepţii diferite despre lume, despre viaţă, cu un limbaj şi stil propriu de a descrie lumea în care trăim fiecare.

De aceea, putem vorbi de lumea artiştilor, lumea teologilor, lumea filozofilor, lumea oamenilor de afaceri şi a tuturor breslelor profesionale  sau putem să ne referim la univerul copilăriei, lumea adolescenţilor, universul material sau cel spiritual, lumea îngerilor, cinul monahal, celibatarii, universul matrimonial, lumea mondenă, ş.a.m.d. Toate aceste „cinuri” au particulariţăţi, specificităţi de grup şi deosebesc între ele, uneori, fundamenral, tot aşa cum şi în cadrul fiecărui „cin” se pot contura „individualităţi”, cu profil şi viziuni despre lume şi viaţă, în unele cazuri, total diferite, deşi trăim în aceaşi lume, suntem cu toţii oameni şi vorbim despre aceleaşi lucruri, oarecum aşa:  "Non nova sed nove".

Consider că, această diversitate este o doxologie pe care o putem aduce Creatorului, care nu ne-a făcut clone, roboţi şi care “ne-a amestecat limbile” ca să se formeze popoare, culturi şi civilizaţii şi ne-a înmulţit într-un mod atât de minunat, tot aşa cum a făcut şi a creat de la început  mulţimea seminţelor, feluritele specii de peşti, de păsări, toată această floră şi faună cu care a îmbrăcat atât de minunat şi de frumos pământul...

În Biserică, în ce priveşte expresia ei cultico-imnologică, se cunosc mai multe glasuri - 8 la număr şi chiar dacă se cântă pe un glas la strană, în funcţie de perioada bisericească, corul credincioşilor uneşte vocile lor diferite într-o simfonie liturgică, care nu exclude de la cântare nici pe cel mai afon în muzica bisericească.

Dacă despre Împărăţia cerurilor s-a zis că este imnologică şi fiecare sobor, fie că este vorba de cinurile îngereşti şi acestea organizate în cete şi triade, fie că ne referim la toate soboarele de sfinţi: apostolii, ierarhii, mucenii, cuvioşii, mărturisitorii, ori la soboarele: fecioarelor, a mironosiţelor, a cuvioaselor, a muceniţelor sau soborul dreptmăritorilor creştini, toate înalţă cântare, laudă şi doxologie Preasfintei Treimi, fiecare sobor pe treapta sa, mai aproape sau mai departe de tronul dumnezeiesc, fără ca această diferenţiere de „cin” să aducă vreo ştirbire în preaslăvirea Creatorului, ci dimpotrivă îmbogăţind doxologia cu cântări „negrăite” ce „urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”.

Când este iubire, sfinţenie, smerenie, pace şi bună-voinţă între oameni se poate supravieţui, vieţui şi convieţui întreolaltă, oricât de diferiţi am fi în „tril” şi oricât de diferit am grăi, oriunde am fi sau am trăi pe faţa pământului, la un moment dat.

Fundamental, suntem toţi oameni, atât de asemănători şi totuşi atât de diferiţi unii de alţii, însă şi acest adevăr, ca şi toate celelalte adevăruri din vieţile noastre, dacă dorim să trăim ca fraţii ne pot  apropia fericit unii de alţii în Raiul lui Dumnezeu sau dimpotrivă ne pot despărţi regretabil în Iadul “cel mai de jos” sau „cel mai din afară”, dacă nu vom avea dragoste unii faţă de alţii.

Ne oprim, aici cu aceste exemple, care completează un tablou caricatural, grotesc referitor la cum înţeleg unii să abordeze relaţiile lor cu “străinii”, cu noile cunoştinţe, dar şi mai trist – cu fraţii, cărora nu numai că  le-au şterpelit prezumţia de nevinovăţie - un drept universal al omului, de altfel, dar le-au suspectat aproape demonic şi buna lor credinţă, sinceritatea şi disponibilitatea lor de a interfera cu ei pe subiecte comune sau teme generale de interes, arătându-i cu degetul ca pe nişte ciumaţi sau ca pe nişte lupi care dau târcoale la stâna cu oi, iar ei făcând aceasta cu “nevinovata sinceritate” a lupului moralist.

Ipostaza de lupi moralişti, de mielo-lupi în care se află aceştia, mai devreme sau mai târziu se va developa, căci nu îngăduie Dumnezeu atâta făţărnicie şi viclenie care să reclame la alţii o furie, tot aşa de aprinsă şi iute ca şi judecata lor, deşi se prezintă public foarte degajaţi şi blajini.    

Dincolo de aceste scenarii previzibile şi imediate se ascund şi alte realităţi "absconse" care încarcă noţiunile  de pace şi război cu noi şi alte sensuri...

Dar de "sabia Duhului"(Efeseni 6,17) a auzit cineva, ar putea să strige vindicativ un bibliofil, că tot din Scriptură este expresia şi “ipostaza”!?..

Un aşa zis “războinic”, în accepţiunea largă a cuvântului, poate avea în mână o bâtă, o sabie, o puşcă  şi cu aceste arme să ameninţe justiţiar, să taie, să lovească în “moalele capului” ca un delicvent, dacă atâta cultură are şi aşa de primitiv înţelege să-şi facă dreptate sau putem cugeta, altminteri, la un alt gen de “războinic”, ce poate avea în dotarea lui spirituală - “sabia duhului”şi cu aceasta să decapiteze “balaurii”, să alunge duhurile, să calce “peste scorpii”,  să combată ideile eronate ale altora – “daimonii” personali, să taie din rădăcină păcatele lui sau să extirpe un rău, atunci când poate să o facă, din “corpul social”, ce-i drept, uneori şi “fără anestezie”.

Iar altul care flutură nonşalant steagul păcii, să aibă “în portofoliul” personal un bagaj consistent de compromisuri şi găinării făcute cu gaşca de prieteni şi tot atâtea amiciţii culpabile şi complicităţi, câte a produs în anii îndelungaţi de oportunism şi de paşnică vieţuire.

Ne putem pune, firesc, întrebarea: dacă judecata Domnului va fi după dreptatea Lui şi “nemitarnică”, cei care aleargă doar la mila Domnului în această viaţă, pentru a fi iertaţi de multe lor nedreptăţi, “lăsând adevărul, dreptatea şi judecata” pe seama altora sau punându-le doar la mila Domnului, ce va fi cu ei “în ziua cea înfricoşătoare , de apoi”...

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10,34).

Iar, "Cuvântul lui Dumnezeu este ... viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde ..., judecă simţirile şi gîndurile inimii.” (Evrei 4,12)...

„Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul”(Feodor Dostoievski).

Sunt mai multe înţelesuri şi tâlcuiri în textele biblice pentru cuvintele "sabie" şi "război", uneori  par a fi justificate, alteori nu...  “Adevărul nu face atâta bine cât rău fac aparenţele lui”(François de la Rochefoucauld).

 Deci, trebuie mare atenţie la interpretări !

 Adevărul, ca şi Dreptatea  pot fi, uneori, în ofensivă, atunci când risipesc confuzia, minciuna, nedreptatea, neorânduiala, păcatul, necredinţa, neomenia, de exemplu: în scrierile polemice sau apologetice ale Sf. Părinţi, în lupta, rezistenţa,  şi mărturisirile disidenţilor ca opozanţi intelectuali faţă de regimurile totalitare, a popoarelor faţă de dictatori sau a Sinoadelor ecumenice în faţa ereziilor, a Bisericii faţă de păcate, a Sf. Mucenici în faţa persecutorilor idolatri...

Şi câte capete de mucenici şi eroi ai neamului  n-au căzut răpuse de sabie, câţi martiri ai închisorilor comuniste  nu şi-au găsit sfârşitul pentru că n-au vrut “să tacă”; iar ei atâta armă aveau - "sabia Duhului", adică puterea cuvântului, a Adevărului care-l mărturiseau... şi n-au pus-o "în teacă"...

 Alteori, Adevărul, ca şi Dreptatea, însoţite de iertare şi dragoste pot fi defensive, inofensive, chiar, “mângâietoare”, senine şi paşnice, conciliante “Fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate...”(Cele 9 Fericiri) sau (I Corinteni cap 13)... „iubirea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr ”  - De preferat!

Există şi varianta “folclorică”: “Mai bună e o pace strâmbă, decât un război drept” ori “ Să te faci frate cu d... până ce treci puntea”; deşi există riscul să se ajungă la o „amiciţie” de genul:

„Cu dânsul, mai presus de toate,
Trăiesc, ce-i drept, în bună pace:
Eu pâine-i dau pe săturate,
El stă de-o parte şi mi-o... coace.” (epigramă de Dimitrie Jega)

 Mai “...Apoi” este şi versiunea “apocaliptică”, când omul păcătos perverteşte şi relativizează atât de mult “noţiunile” încât ajunge “să spună răului bine şi binelui rău”, când duce război cu virtutea, cu Biserica şi cu Dumnezeu şi face pace cu păcatul, cu lumea şi cu vrăjmaşul...

Depinde de fiecare ce < Status quo > preferă, cui slujeşte, cât de onest este  cu sine şi cu ceilalţi şi ce interese are...

Aflăm, însă, de la M. Eminescu că:  “Martirul, eroul şi înţeleptul sunt 3 forme ale aceleaşi substanţe: Adevărul” şi că: „Adevărul, dreptatea şi virtutea – toate trei sunt aşa de gemene, încât ai crede că-s una ”...

De fapt, una sunt şi în Dumnezeu şi de aceea este Sfânt.

E drept că, adevărul deranjează pe unii...mai ales, pe cei care trăiesc în minciună, mint şi se mint şi pe cei de azi care nu vor să fie treziţi din “somn” sau din “beţia patimilor” şi care preferă o viaţă “căldicică” sau să stea la "umbra înşelării" sau chiar “la întuneric”, căci “ la lumină se vădesc faptele lor cele rele"...

Prin urmare, nu se poate pune capăt tuturor conflictelor, aşa cum e clar că, nici Dumnezeu nu este împotriva tuturor războaielor..."Când ai pace cu Dumnezeu ai război cu demonii, când ai pace cu demonii ai război cu Dumnezeu", iar când încetează aceste 2 războaie...începe, uneori, din păcate, războiul cu oamenii sau între oameni...şi mai este...războiul cu tine însuţi sau cu duşmanii imaginari (patologic).

Deci, există şi un război sfânt, văzut şi/sau nevăzut, cu cele 2 posibilităţi: când lupţi împotriva Răului(…) şi când lupţi pentru dobândirea Binelui(…) – de preferat! Cei care nu luptă sunt în zona de neutralitate a “terţului exclus” – sunt “cei care au depus armele”, dezertorii, apostaţii, “căldiceii – pe care îi va vărsa Domnul din gura Sa”. 

 De aceea s-a zis: “Când te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă” (Ion Brătescu-Voineşti) sau “Daţi un cal celui care spune adevărul, ca el să poată fugi după ce l-a spus”(proverb armean).

Şi mai trebuie să învăţăm un lucru: Că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. ...

Iată ce spune Sf. Scriptură:

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10,34).

“Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte”.(Apocalipsă 3, 19)

“Căci El va răzbuna sângele robilor Săi şi va răsplăti cu răzbunare vrăjmaşilor Săi şi celor ce-L urăsc le va răsplăti”...

 “Că foc s-a aprins din pricina mâniei Mele, zice Domnul: va arde până în fundul locuinţei morţilor, va mânca pământul şi roadele lui şi va pârjoli temeliile munţilor. Voi strânge împotriva lor necazuri şi voi cheltui asupra lor toate săgeţile Mele;… A Mea este răzbunarea şi răsplătirea” (Deuteronom 32, 22-23, 35,43)

 “Vedeţi, vedeţi, dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine: Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea!... Mă jur pe dreapta Mea şi zic: Viu sunt Eu în veac!  Când voi ascuţi sabia Mea cea lucitoare şi va începe mâna Mea a judeca, Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei şi celor ce Mă urăsc le voi răsplăti.” (Deuteronom 32, 39-41).

Iată ce spune Sf. Vasile cel Mare în alt loc:

 " Deci, când Dumnezeu face pace, face pace în a pe cele rele, adică a le transforma şi a le aduce spre o stare mai bună. Apoi, dacă întelegi prin cuvântul "pace" uşurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvântul "rele", toate necazurile şi nenorocirile ce însoţesc războaiele, cum sunt: ..., într-un cuvânt, toate nenorocirile ce însoţesc războaiele, atunci spunem că toate acestea se întâmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, care pedepseşte prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă.

Ai fi vrut oare să nu mai fie arsă Sodoma, o dată ce sodomiţii au săvârşit acele nelegiuiri? Sau ai fi vrut să nu fie distrus Ierusalimul şi nici să fie pustiit templul după cutremurătoarea nebunie săvârşită de iudei împotriva Domnului? De altfel, nu era drept, oare, să se săvârşească acestea ..., L-au vândut pe Domnul nostru? Deci, nenorocirile războiului cad adesea şi, pe bună dreptate, peste cei care le merită” .    (Că Dumnezeu nu este autorul relelor)

Iată ce spune  Sf. Ioan Gură de Aur :  

             “Atunci mai cu seamă este pace, când se taie ce este bolnav, când e îndepărtat ceea ce dă naştere la răzvrătire” .

Iată ce spune  Sf Grigorie de Nazianz :

.„Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”. 

Sabie, nu pace!  zice şi Sfântul Nicolae Velimirovici :

“Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: "Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece".

      Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu.

      Iar Sfântul Ap. Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură, ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac”. (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi)

                                                 …şi ultima variantă şi soluţie este cea “liturgică”:

      “Cu pace Domnului să ne rugăm…”

                  “Cu pace să ieşim…întru numele Domnului”

sau

 “scripturistică”:

“ Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze..”(Ioan 14,27)

“Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată “(Timotei 2,22)

         „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”(Galateni 5, 22-23)

 Şi peste toate şi “mai mare decât toate este dragostea”, căci Dumnezeu este iubire şi ”cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el ... pentru că: Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,16).

Iadul sunt ceilalţi !?

Ne mirăm şi ne întrebăm în acelaşi timp... E posibil aşa ceva? Poate fi iadul, ceilalţi oameni ? – precum este formulată celebra expresie a lui J.P. Sartre când se  întreabă şi el: Ce este iadul ?... Iadul sunt ceilalţi oamenii !?

          Dezbaterea pe marginea acestei interogaţii suscită un arsenal întreg de teorii şi prejudecaţi.

          Ar trebui să definim noţiunile : raiul, iadul şi ce înseamnă “ceilalţi”.

          De multe ori spunem: am fost la mănăstirea cutare şi era acolo raiul pe pământ sau undeva într-o grădină frumoasă sau pe un câmp cu flori şi miresme iarăşi zicem adesea, cuprinşi de emoţie:  ce minunat, e un vis, e mirific, e un „colţ de rai”!

Tot aşa auzim expresii, din alt spectru, de afecte negative, de data aceasta, de genul: mi-a făcut viaţa un calvar, sunt îngrozită, trăiesc un coşmar, „viaţa mea este un iad”,…sau în urma unor dezastre naturale: cutremure, inundaţii, incendii, erupţii vulcanice, tornade, tsunami etc. ceea ce vedem în urma acestor fenomene extreme pare a fi desprins dintr-un scenariu apocaliptic, totul devine terifiant, „iadul pe pământ”, o realitate infernală ce se apropie de felul cum ne imaginăm noi iadul.

Uneori da, anumitor locuri frumoase  din natură, care ne încântă ochiul şi peisajele frumoase care ne desfată privirea, le asociem ideea de rai.

Alteori, dimpotrivă elementelor descriptive ale unei naturi dezlănţuite le putem atribui manifestări specifice infernului...

Aşa cum “frumuseţea stă în ochiul privitorului” şi urâtul la fel, tot aşa putem spune că, raiul sau iadul ţin şi de modul cum privim noi lumea, semenii, universul, adică modul cum ne raportăm noi la ele şi mai ales de starea noastră sufletească.

Tot ce trăim, simţim, gândim înlăuntru nostru, se proiectează în afară, spre relaţia noastră cu Dumnezeu, cu lumea, cu ceilalţi şi invers. Relaţia noastră cu divinitatea se verifică, se probează, se relevă prin relaţia noastră cu umanitatea; există o cauzalitate şi o coerenţă între acţiuni şi sentinţele lor, efectul este precum cauza care-l produce.

Conjunţia de mod „precum” şi locuţiunea conjuncţională „precum şi”  le întâlnim adesea în exprimările biblice, de exemplu în rugăciunea Tatăl nostru:

“ Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.           Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; “(Matei 6, 10,12)

sau  în alte texte „precum ” acestea:

„Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.    Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” ”(Ioan 13, 15,34).

“Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos”(Efeseni 4,32).

“Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” ”(Efeseni 5,2)..

“Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. ”(Efeseni 6, 31,36).

“Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” ”(Ioan 17, 22-23).

“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48).

Această arată că, întradevăr omul este o lume mică -“un microcosmos”, chip al lumii celei mari – “a macrocosmosului”. Dar şi reciproca este adevărătă, lumea cu răul şi cu binele ei pătrunde în universul nostru intim, ne invadează sufletul cu “iadul” şi „raiul” ei din afară...Tot universul poate devine biserică, lumea în care trăim “se poate umple de Treime” dacă trăim în iubirea Preasfintei Treimi, întreolaltă cu semenii noştri, cu ceilalţi...sau totul poate fi un iad, „un iezer de foc” ...

Aşadar, fericirea sau nefericirea noastră au o mare legătură cu interioritatea şi cu exterioritatea noastră, care comunică văzut şi nevăzut între ele, în ce priveşte relaţiile lor calitative, intime, alminteri, infernul sau paradisul, sacralitatea şi maleficul ţin de "aşezarea noastră" lăuntrică, de moralitate şi de modul cum ne construim relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii; nu depind, doar, de spaţiu şi timp, de geografie, de fus orar, de vreme sau de ceilalţi...

Cu alte cuvinte ...Raiul, Iadul sunt în noi, nu ca toponime...

"Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru"(Luca 17:20-25)...ca o stare de spiritualitate în care omul cel dinlăuntru, „cel tainic al inimii” o trăieşte ca pe o realitate duhovnicească într-un univers al interiorităţii sale, a lumii de „dincolo” .

Într-o exprimare metafizică – marele gânditor Petre Ţuţea zicea despre creştinii autentici, care caută şi trăiesc acest „dincolo”: „Cei care cred în lumea de dincolo, nu au decât să se mute cu cea de aici - dincolo”. Iar acest „dincolo” poate fi ori raiul, ori iadul, tot aşa cum în funcţie de cum este lăuntrul nostru, de cum suntem noi înşine, raiul poate fi „aproapele de departe” sau poate fi „ceilalţi de aproape” ai mei sau dimpotrivă „iadul sunt ceilalţi” sau „cei de aproape ai mei care departe au stat”. 

Unul poate să zică ca şi Sf. Serafim de Sarov când întâlnea pe oricine, chiar şi un străin „o,frate, ...bucuria mea!” sau dimpotrivă, să zicem în gând când trecem pe lângă un cunoscut: „of, alt nesuferit!”. Aşa încât pentru sfânt, aproapele este un univers de bucurie şi viaţă, iar întâlnirea şi petrecerea cu el să fie „un rai”, iar pentru omul lipsit de iubire aproapele să-i fie „o gură de iad” de care e bine să te fereşti...

    Unii "se simt ca dracu" chiar şi în mănăstire, alţii sunt ca sfinţii şi în "pustia oraşului". Apoi să ne amintim şi de ceea ce s-a vestit despre "urâciunea pustiirii care va şedea în locul cel sfânt"(Matei 24,15)... sau vorba aceea din popor: "Înţeleptul se descurcă şi-n iad, prostul este nefericit şi-n rai "...Sunt şi aceste paradoxuri posibile ele fiind paradigmele lumii în care trăim.

     Iar, că să nu te sminteşti, trebuie să-ţi imaginezi, că " la mănăstire e iadul pe pământ, iar monahii îs nişte draci" zicea cu smerenie călugărească Paulin Leca (De la moarte la viaţă), autopersiflând tagma...şi totul cu ghilimele, bineînţeles...În sensul că, nu trebuie să idealizăm totul şi mai ales aspiraţiile noastre în raport cu lumea în care trăim, cu aşteptări imense de la ceilalţi sau de la viaţă ori să devenim nişte “mimosa pudica” în percepţiile noastre tactile la contactul cu realităţile prozaice din jurul nostru, cu maleficul în orice formă ar fi el sau cu maliţia manifestată de ceilalţi...

          Este adevărat, că fericirea sau nefericirea noastră nu ţine doar, exclusiv, de percepţia nostră, care  include o notă de subiectivitate, ci depinde şi de cum sunt oamenii cu care  relaţionăm, de cum sunt inimile şi minţile lor, dar aş zice că mai mult depinde de cum este inima şi mintea noastră, căci “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”(Arsenie Boca).

Aşadar, raiul sau iadul în care trăim depind foarte mult de cât “de obiectivi suntem noi în subiectivitatea noastră”, de “cugetul inimii”, de “simţirea minţii”, de armonia şi echilibrul dintre ele şi de conformitatea lor cu adevărul lucrurilor şi coerenţa lor cu tâlcul întâmplărilor din viaţa noastră.

Apoi de “văzduhul inimii noastre”, înţeles ca proiecţie a interiorităţii noastre în exterioritate - “din prea-plinul ei”, căci, uneori “inima are raţiuni pe care (nici) raţiunea nu le poate cunoaşte”(Blaise Pascal), astfel încât omul poate să surprindă plăcut sau neplăcut pe ceilalţi, să aibă neaşteptate reacţii emoţionale, explozii logoreice, impresionante manifestări de afecţiune,  pusee de iritabilitate, luxuriante expresivităţi artistice, controversate atitudini şi limbaj dificil de decriptat până şi de cei mai buni psihologi sau mai iscusiţi duhovnici, manifestări care toate vorbesc despre inefabilul fiinţei umane, de taina persoanei şi universul infinit misterios ce se naşte din expansiunea generată de “văzduhul inimii”...  

          Prin urmare, ţine şi de ceea ce înţelegem prin expresia “văzduhul inimii”, de sensurile denotative şi conotative ale ei. Sintagma denotă o anumită extensiune mentală şi dispersie a gândurilor care se nasc în inimă şi care  “umplu văzduhul” cu gânduri bune sau rele, curate sau spurcate şi care gânduri grevează atitudinea noastră faţă de lumea înconjurătoare,  faţă de ceilalţi, ele purtând, oarecum, energetic, pecetea eului, matricea sinelui nostru ce se propagă prin câmpuri până la marginile Universului... 

“Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (Matei 12:35). Se poate întâmpla însă, să mai vorbească omul "şi din gură"... şi se întâmplă cel mai des...ori să vorbească "la nervi", în situaţii limită...fără urme de afectivitate şi/sau de raţionalitate. E un neprevăzut şi acest fapt, care se poate transforma într-o zi, într-un iad, în care omul să se simtă singur, pentru că s-a izolat de ceilaţi sau ei de el, datorită “visteriei plină de răutăţi a inimii lui”sau datorită unei forme de paranoia sau de schizofrenie(schizo=ruptură în lb. gr.).  

Sensul suplimentar al expresiei, conotaţia ei aferentă se referă la modul cum este influenţată inima noastră de câmpurile învecinate cu care interferă, de mentalul colectiv sau pur şi simplu de  interacţiunea cu câte unul sau cu  toţi ceilalţi. În acest tip de interacţiuni de genul emiţător-receptor, în care rolurile se schimbă succesiv, există reciprocitate - acţiune şi reacţiune - din aceste  interferenţe dialogale, din aceste difuziuni emoţionale şi mentale se naşte iadul sau raiul în care trăim.

Poate fi un iad singurătatea, ostracizarea, marginalizarea silită sau dimpotrivă iadul pot fi ceilalţi cu care nu ştim să comunicăm, să dialogăm, pe de o parte, sau neomenia, mizantropia celorlaţi şi violenţa domestică a “celor de aproape ai noştri care departe au stat” (Psalm 37,11), pe de  altă parte.

Nu l-aş învinovăţi nici pe “călăul-social” prea tare pentru disfuncţile personajului agresat, pentru lipsa lui de tenacitate, de rezistenţă, de toleranţă şi de invulnerabilitate, dar nici pe victimă n-aş stigmatiza-o sever datorită acestei sensibilităţi şi neputinţe de a se apără ori pentru hiper-receptivitatea ei faţă de miediul ambiant stimulativ-agresiv şi faţă de negativitatea manifestată de colectivitate.

Multe agresiuni vin dinspre societate spre ins şi multe tensiuni, patimi şi conflicte se iscă între oameni care nu au afinităţi pentru un trai în comun , care nu împărtăşesc aceleaşi valori şi aspiraţii şi care nu se poziţionează corect unii faţă de a alţii, cu atitudini echilibrate şi coerente.

Nu ne rămâne decât să alegem în faţa invitaţiei Mântuitorului spre comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii noştri întreolaltă – “Calea Vieţii”...şi una chiar  a “ vieţii veşnice ”, în care iadul nu sunt ceilalţi, ci ceilalţi sunt raiul în care şi împreună cu care dorim să trăim...      

                                             Pr. Alin-Cristian Preotu 

Dojana bunului simţ

     

   Referitor la problema implicării noastre, a fiecăruia în parte şi a noastră a tuturora,  la îndreptarea lucrurilor care merg prost în societate şi la chestiunile care ţin de judecăţile şi prejudecăţile ce  le suscită implicarea sau neimplicarea noastră, ne punem firesc întrebarea:

    Cât trebuie şi dacă trebuie să acţionăm într-un fel, pentru îmbunătăţirea acestor realităţi cotidiene, a relaţiilor dintre noi, a atmosferei din jurul nostru şi dacă trebuie să ne intereseze  starea de lucruri care domneşte în societate şi în instituţiile la care lucrăm şi de ceea ce se întâmplă pe stradă sau oriunde, în altă parte a lumii în care trăim şi care ne influenţează viaţa, familia, sănătatea, credinţa, moralitatea, convieţuirea. 

    

      Abordând acest capitol al traiului în comun organizat după anumite principii de convieţuire, potrivit cărora orice merit şi virtute trebuie răsplătită, iar orice greşeală trebuie iertată dar şi corijată; aş zice că, este firesc să fie lăudat şi încurajat cel care este virtuos, aşa cum este necesar, uneori, să fie luat la întrebări cel care ne deranjează...

    Teza aceasta că, nu-i bine să faci observaţii este discutabilă...Închipuirea aceasta de sine, autosuficientă, pe care o adoptă omul modern ignorant, care crede că  este un "finuţ"  atunci când nu-l mai indignează nimic din ce este în jurul său nepotrivit şi necuviincios, că este emancipat şi cu maniere elevate dacă nu ia atitudine, că este absolut bun şi blajin doar pentru faptul că nu-l indispune nimic din comportamentele semenilor săi, fiind mai bine, mai cuminte, să nu ai nici o reacţie, mi se pare o impasibilitate culpabilă şi complice cu răul care-i bântuie viaţa sa sau a celorlalţi.

    În situaţia în care toţi ne complacem în amoralitate sau mai rău în promiscuitate, când nici societatea nu mai aplică vreun fel de "coerciţie" celor care greşesc fundamental sau mai puţin, este nu numai o viziune puerilă, uşuratică şi amorală, ci cu totul imorală.

     A fi cu totul relaxaţi atunci când vedem că, un semen de-al nostru o ia cu totul razna, iar atitudinea lui sfidătoare la adresa celor din jur nu ne lasă nici un frison pe conştiinţă, deşi ne agresează prin libertatea lui , libertatea noastră, denotă că, în plan moral suferim de una din patologiile conştiinţei morale şi anume de laxism moral, conform "principiului": este liber să facă fiecare ce doreşte....

     Chiar şi la cele mai neînsemnate derapaje de la civilizaţie, nu e bine să rămânem impasibili, ci e util să reacţionăm faţă de cei care distonează în raport cu mulţimea şi sunt în conflict cu norma obiectivă şi cutuma obştii; uneori şi cele mai insignifiante detalii şi inadvertenţe ale insului "inadaptat" pot incomoda pe cei cu maniere şi mai sensibili  constituind inadecvări la decorul şi armonia generală.

    La modul figurativ vorbind, dacă vezi că, într-o orchestră unul e afon şi cântă fals, îi zici să tacă, să-şi acordeze instrumentul , să cânte după partitură sau să părăsească scena, unii îl huiduie şi uneori e productiv, căci înţelege să se rectifice; e clar că-i deranjează pe privitori sau pe ascultători. Aplaudăm doar pe solistul care cântă bine sau pe interpretul care-i în acord cu orchestra...Altminteri, avem noi o problemă cu "urechea...că nu-i muzicală" sau  ne-a luat somnul "raţiunii" şi ne-am "culcat liniştiţi pe o ureche" ori ne auzim doar respiraţia... sau nici pe aceea, căci am devenit, între timp, datorită "adormirii" - "orbi şi surzi" şi nu mai rezonăm cu armoniile simfoniei generale...

     "Că precum cele neînsufleţite, care dau sunet, fie fluier, fie chitară, de nu vor da sunete deosebite, cum se va cunoaşte ce este din fluier, sau ce este din chitară? Şi dacă trâmbiţa va da sunet nelămurit, cine se va mai pregăti de război?"(I Cor. 14,7-8).

      Şi  atunci, se pune întrebarea - retoric - trebuie să mai fie şi unii "trâmbiţe" care să răsune "dreptatea lui Dumnezeu" sau a "Legii Sale" ori să cheme la ordine pe cei care trăiesc dezordonat şi fără rânduială?...

    Sau e mai liniştit, mai comod, să priveşti de la distanţă "haosul" şi să-i "cânţi în strună"  perturbatorului la fel de dizarmonic cum emite şi el...

      Iată soluţia pe care ne-o propune Evanghelia, căci zice Mântuitorul:

     "V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit...

      Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.

      Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au  pocăit."(Matei cap.11, 17-20)...

     Deci, atitudinea - finalmente -  este să-l mustri pe cel care greşeşte, după ce i-ai "cântat din fluier", în fel şi chip, ca să priceapă;

     Altfel, nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi, în alt loc, la  Matei 18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăieşte:

   „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“

    

      În concluzie:

      Cum va şti cel care greşeşte că greşeşte dacă nu-i va spune nimeni că greşeşte!?...

     Altfel, în particular, nu ai să-i faci observaţie nici copilului tău atunci când greşeşte, nespunându-i, de exemplu, "să nu se joace cu focul", când observi că vrea să o facă, în ideea că se va învăţa el minte dacă se va arde niţel...sau atunci când uită să dea "bună ziua" la cunoscuţi sau când "aruncă hârtii" pe jos, cu speranţa că, va învăţa la ora de dirigenţie, poate la ecologie sau la cursurile de educaţie civică...

     Poate, cine ştie, o să-i înveţe pe toţi "indisciplinaţii" - Şcoala vieţii, deşi şi la aceasta predau lecţii unii "profesori" sau cei care iau atitudine ca să corecteze ceva, cu dojana bunului simţ, că nu înveţi doar din circumstanţe, ci trebuie să-ţi decripteze cineva tâlcul lucrurilor, al întâmplărilor...  

    

     A lăsa pe umerii altora educaţia "odraslelor" este o atitudine iresponsabilă, aşa cum a fi invariabil pasivi la "nesimţirea" altora cu gândul că: nu-i treaba nostră... sau zicând: dă-i pace că nu-i pasă... sau că: nu se mai poate face nimic...este o trădare de la principii, de la civism , de la educaţie şi de la creştinism, în ultima instanţă.

     Mântuitorul a zis: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea", "să prisosească dreptatea voastră" şi "să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor"...nu este inactivism social în aceste afirmaţii sau îndemn la somn şi la culcat pe o ureche, la delăsare.

     Dacă suntem atât de buni la suflet, încât am uitat şi de dreptatea lui Dumnezeu şi de dreptatea omenească, înseamnă că suntem "mai catolici decât Papa". Bunătatea fără dreptate nu dă sfinţenie...e "căldicică".

    Putem pleca de la premisa că, suntem mereu liberi, însă nu suntem întotdeauna conştienţi, lucizi şi responsabili. Ce-ar fi atunci să facem "petiţii"' la preşedinţi să fie graţiaţi toţi infractori, căci vezi Doamne, ne e milă de ei...(şi ne este), ce-ar fi să nu mai fie nici o legislaţie şi să desfiinţăm codul penal ca să nu mai fie sancţiuni pe "bieţii oameni", să-i lăsăm în pace şi pe dictatori să-şi bată joc de popor, fără a simţi vreun frison de revoltă de la mase. De asemenea, nici preoţii să nu mai facă morală la oameni, nici duhovnicii să nu mai dea canoane la credincioşi că sunt "depăşite" şi să fie "liber la păcate", să-i reabiliteze Biserica şi pe eretici, să nu mai fie nici Judecată de Apoi, nici particulară, nici universală, să-i cerem lui Dumnezeu să desfiinţeze iadul, pedepsele şi chinul păcătoşilor, să-i răsplătească şi pe demoni pentru "efortul depus" şi eventual, într-un exces de milă, să-i facă la loc îngeri luminaţi, din draci întunecaţi ce sunt ei acuma...

     Iar dacă nu vrem, nicicum, să fim crispaţi faţă de aceşti "zoon politikon" şi alegem să rămânem senini, ba chiar să râdem pe seama lor, avem cel puţin dreptul "literar" şi uneori, chiar trebuie, cu mijloacele pamfletului sau cu fabula, să-i "sancţionăm comic", să fie şi ei - "măcar" şi "măgar"- luaţi în râs, căci ''râsul este o sancţiune publică"(H. Bergson) şi avem voie să zâmbim...

                                                                                        

                                                                              Pr. Alin-Cristian Preotu