Ne războim cu pace...

 

Când pronunţăm cuvântul război, automat, eşti tentat să crezi şi mai toţi îşi imaginează la fel, că-i vorba de arme, victime, strategii, lupte, încăierare, ură, urgie, moarte şi altele din registrul acesta “beligerant”.

Iar în dreptul cuvântului pace, aşezăm la rând alte epitete din familia de cuvinte şi tot felul de sinonime “blajine” şi “paşnice”, diafane...

Mulţi cred că, cei care sunt implicaţi mai mult sau mai puţin într-un “război” sunt obligatoriu, după logica lor banală, răi, plini de mândrie, ură şi furie ori sunt complexaţi, ori frustraţi, ori simulează cu “viclenie” ori disimulează  complexe de superioritate, etc…iar cei care doresc “pacea” cu orice chip sunt cu necesitate blajini, buni, statornici în adevăr şi neapărat, morali.

Nimic mai superficial şi mai aproape de păruta-părelnica-părere.

Adesea, când suntem nemulţumiţi de starea de lucruri care domneşte în societate şi vrem să schimbăm şi noi ceva, când vedem nedreptăţile de tot felul din jurul nostru şi din lume, când avem aspiraţii în plan spiritual şi facem eforturi pentru a  atinge aceste idealuri, uneori, această strădanie a noastră, în forma ei văzută de lucrare transfiguratoare, care ne cuprinde şi pe noi şi pe cei din jurul nostru, poate căpăta aspectul de luptă, fiind vorba de un angajament emoţional, intelectual, spiritual, care îmbracă, episodic, nuanţe şi accente tensionate ale metamorfozelor succesive ale devenirii noastre şi a mediului cu care interacţionăm;

Aşa cum mărturisea şi sf. Ap. Pavel când vorbea de “durerile facerii” sau atunci când se referea la “ lupta cu păcatul (în care) nu ne-am luptat până la sânge”, însă în fondul nevăzut al acestei lucrări, elanul, înflăcărarea, entuziasmul, resuscitarea tuturor potenţelor fizice şi spirituale în lupta cu patimile şi cu răul, în general, în primă fază, apoi pentru dobândirea virtuţilor, în a doua fază, toată această mobilizare  este o luptă, în fond, cât se poate de paşnică, deşi pare o încrâncenare, în aparenţă şi manifestări, alminteri, ea rămâne o “luptă” pentru instituirea adevăratei păci, “nu cum ne-o dau oamenii, ci cum o dă Dumnezeu” ori mai curând, poate să fie şi să arate, de fapt, că “ne războim cu pace”...    

Am întâlnit oameni atât de marginali în aprecieri, de subiectivi, de eronaţi în sentinţele lor şi atât de grăbiţi să se pronunţe a priori despre alţii, încât de apucă râsu - plânsu pe seama lor. Tare li se mai potriveşte unora, textul din Sf. Scriptură referitor la cei care observă cu repeziciune şi cu acribie demonică “paiul din ochiul aproapelui, însă bârna din ochiul lor nu o iau în seamă”.

Pentru exemplificare am să amintesc nenumăratele situaţii în care ne putem afla fiecare la un moment dat, cum ar fi, anume atunci când părintele îşi mustră copilul obraznic şi fiind văzut de un străin în această ipostază, repede este catalogat ca sever, dur, aspru, nemilos, fără să cunoască negrăita afecţiune şi grijă ce i-o poartă copilului său cu multă responsabilitate, în afara acestei reacţii de moment, în tot restul timpului.

Alte ori, un alt părinte care-i toarnă-n buzunar odraslei bani cu nemiluita, după ce îi face şi complice din ochi, cu un zâmbet larg zicându-i cu vinovată prietenie: hai, gagiule, du-te distrează-te, că viaţa-i frumoasă...  

Un observator miop ar ajunge, după o analiză precipitată, la concluzia, că cel dintâi părinte, redus la ipostaza sa pedagogică, în comparaţie cu cel de-al doilea, este învechit, absurd, antipatic, pe când cel de-al doilea este emancipat, cu fler şi foarte “cool”.

Am văzut şi cunosc oameni, care au păreri viguroase despre alţi  oameni, cu care n-au schimbat o vorbă, care nu le cunosc viaţa, inima, caracterul,  zărindu-i pe ici pe colo, iar această suavă interacţiune fiind suficientă pentru  a-şi forma păreri de nezdruncinat, profeţindu-le până şi sfârşitul, căderea.

Unii îşi trag convingerile dintr-o solitară discuţie, alţii îşi formulează dogme doar după radiografii de suprafaţă, neştiind nimic despre adâncurile tainice, inefabile ale persoanei umane, aşa cum unii critici şi redactori de gazete sunt edificaţi despre operă şi autor, citind doar un text răzleţ şi nesemnificativ, tot aşa cum alţii se  ante-pronunţă despre oameni pe care nu-i cunosc, căci n-au vorbit măcar o dată unul cu altul, despre care n-au avut curiozitatea minimă de a le pune măcar o întrebare, despre viaţa lor.

 Tot aşa cum sunt şi unii, despre care cred, să-mi fie permis, că sunt şi cei mai vinovaţi dintre critici şi observatori ori cei mai “eretici” în convingerile lor, pentru că  şi-au format păreri doar după can-can-urile din târg, după bârfe, după cum sunt clevetelile anturajului, culese de pe la “fraţi”, care-l pictează fără talent şi supra-realist pe insul-manechin.

De asemenea, sunt şi comentatori care nu înţeleg suficient, că mai toate lucrurile din lume, “realităţile mai importante” sau mai puţin importante şi chiar “adevărurile” de zi cu zi se pot descrie în moduri diferite fără a le altera substanţa, fără a le deprecia autenticitatea.

Ca şi în lumea aceasta pestriţă în care trăim, în alt spectru de idei mutând analiza, în cel cromatic, de această dată,  sunt foarte multe nuanţe ale culorilor, ce au ca bază matricială, de exemplu, acronimul ROGVAIV, doar 7 culori ale curcubeului, deşi s-a ajuns la concluzia că, ochiul uman distinge aproximativ 20 de milioane de nuanţe. Diagramele culorilor sunt de mare ajutor atât fotografilor, cât şi pictorilor, astfel încât un ochi de  artist exersat şi specializat va reuşi cu mult peste media de privitori neantrenaţi a în a sesiza nuanţele şi combinaţiile între ele, luminile şi umbrele care pot evidenţia anumite elemente pictate sau fotografiate.

Faptul că, fiecare om este un univers unic, irepetabil, inefabil în profunzimile fiinţei sale, iar despre sfinţi s-a zis că “aşa cum a fost fiecare   dintre ei n-a mai fost altul în istorie şi nici n-o să mai fie”(P. Evdokimov), de aici decurge faptul că, şi atunci când ne asemănăm la vorbă, ne deosebim în fapte sau când făptuim la fel, grăim diferit sau când, chiar seamănă una cu alta ne departajează fizionomiile sau cultura sau educaţia sau pregătirea profesională sau experienţa de viaţă şi mediul diferit în care trăim, elemente suficiente pentru ne încadra în tipologii diferite şi a avea percepţii diferite despre lume, despre viaţă, cu un limbaj şi stil propriu de a descrie lumea în care trăim fiecare.

De aceea, putem vorbi de lumea artiştilor, lumea teologilor, lumea filozofilor, lumea oamenilor de afaceri şi a tuturor breslelor profesionale  sau putem să ne referim la univerul copilăriei, lumea adolescenţilor, universul material sau cel spiritual, lumea îngerilor, cinul monahal, celibatarii, universul matrimonial, lumea mondenă, ş.a.m.d. Toate aceste „cinuri” au particulariţăţi, specificităţi de grup şi deosebesc între ele, uneori, fundamenral, tot aşa cum şi în cadrul fiecărui „cin” se pot contura „individualităţi”, cu profil şi viziuni despre lume şi viaţă, în unele cazuri, total diferite, deşi trăim în aceaşi lume, suntem cu toţii oameni şi vorbim despre aceleaşi lucruri, oarecum aşa:  "Non nova sed nove".

Consider că, această diversitate este o doxologie pe care o putem aduce Creatorului, care nu ne-a făcut clone, roboţi şi care “ne-a amestecat limbile” ca să se formeze popoare, culturi şi civilizaţii şi ne-a înmulţit într-un mod atât de minunat, tot aşa cum a făcut şi a creat de la început  mulţimea seminţelor, feluritele specii de peşti, de păsări, toată această floră şi faună cu care a îmbrăcat atât de minunat şi de frumos pământul...

În Biserică, în ce priveşte expresia ei cultico-imnologică, se cunosc mai multe glasuri - 8 la număr şi chiar dacă se cântă pe un glas la strană, în funcţie de perioada bisericească, corul credincioşilor uneşte vocile lor diferite într-o simfonie liturgică, care nu exclude de la cântare nici pe cel mai afon în muzica bisericească.

Dacă despre Împărăţia cerurilor s-a zis că este imnologică şi fiecare sobor, fie că este vorba de cinurile îngereşti şi acestea organizate în cete şi triade, fie că ne referim la toate soboarele de sfinţi: apostolii, ierarhii, mucenii, cuvioşii, mărturisitorii, ori la soboarele: fecioarelor, a mironosiţelor, a cuvioaselor, a muceniţelor sau soborul dreptmăritorilor creştini, toate înalţă cântare, laudă şi doxologie Preasfintei Treimi, fiecare sobor pe treapta sa, mai aproape sau mai departe de tronul dumnezeiesc, fără ca această diferenţiere de „cin” să aducă vreo ştirbire în preaslăvirea Creatorului, ci dimpotrivă îmbogăţind doxologia cu cântări „negrăite” ce „urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”.

Când este iubire, sfinţenie, smerenie, pace şi bună-voinţă între oameni se poate supravieţui, vieţui şi convieţui întreolaltă, oricât de diferiţi am fi în „tril” şi oricât de diferit am grăi, oriunde am fi sau am trăi pe faţa pământului, la un moment dat.

Fundamental, suntem toţi oameni, atât de asemănători şi totuşi atât de diferiţi unii de alţii, însă şi acest adevăr, ca şi toate celelalte adevăruri din vieţile noastre, dacă dorim să trăim ca fraţii ne pot  apropia fericit unii de alţii în Raiul lui Dumnezeu sau dimpotrivă ne pot despărţi regretabil în Iadul “cel mai de jos” sau „cel mai din afară”, dacă nu vom avea dragoste unii faţă de alţii.

Ne oprim, aici cu aceste exemple, care completează un tablou caricatural, grotesc referitor la cum înţeleg unii să abordeze relaţiile lor cu “străinii”, cu noile cunoştinţe, dar şi mai trist – cu fraţii, cărora nu numai că  le-au şterpelit prezumţia de nevinovăţie - un drept universal al omului, de altfel, dar le-au suspectat aproape demonic şi buna lor credinţă, sinceritatea şi disponibilitatea lor de a interfera cu ei pe subiecte comune sau teme generale de interes, arătându-i cu degetul ca pe nişte ciumaţi sau ca pe nişte lupi care dau târcoale la stâna cu oi, iar ei făcând aceasta cu “nevinovata sinceritate” a lupului moralist.

Ipostaza de lupi moralişti, de mielo-lupi în care se află aceştia, mai devreme sau mai târziu se va developa, căci nu îngăduie Dumnezeu atâta făţărnicie şi viclenie care să reclame la alţii o furie, tot aşa de aprinsă şi iute ca şi judecata lor, deşi se prezintă public foarte degajaţi şi blajini.    

Dincolo de aceste scenarii previzibile şi imediate se ascund şi alte realităţi "absconse" care încarcă noţiunile  de pace şi război cu noi şi alte sensuri...

Dar de "sabia Duhului"(Efeseni 6,17) a auzit cineva, ar putea să strige vindicativ un bibliofil, că tot din Scriptură este expresia şi “ipostaza”!?..

Un aşa zis “războinic”, în accepţiunea largă a cuvântului, poate avea în mână o bâtă, o sabie, o puşcă  şi cu aceste arme să ameninţe justiţiar, să taie, să lovească în “moalele capului” ca un delicvent, dacă atâta cultură are şi aşa de primitiv înţelege să-şi facă dreptate sau putem cugeta, altminteri, la un alt gen de “războinic”, ce poate avea în dotarea lui spirituală - “sabia duhului”şi cu aceasta să decapiteze “balaurii”, să alunge duhurile, să calce “peste scorpii”,  să combată ideile eronate ale altora – “daimonii” personali, să taie din rădăcină păcatele lui sau să extirpe un rău, atunci când poate să o facă, din “corpul social”, ce-i drept, uneori şi “fără anestezie”.

Iar altul care flutură nonşalant steagul păcii, să aibă “în portofoliul” personal un bagaj consistent de compromisuri şi găinării făcute cu gaşca de prieteni şi tot atâtea amiciţii culpabile şi complicităţi, câte a produs în anii îndelungaţi de oportunism şi de paşnică vieţuire.

Ne putem pune, firesc, întrebarea: dacă judecata Domnului va fi după dreptatea Lui şi “nemitarnică”, cei care aleargă doar la mila Domnului în această viaţă, pentru a fi iertaţi de multe lor nedreptăţi, “lăsând adevărul, dreptatea şi judecata” pe seama altora sau punându-le doar la mila Domnului, ce va fi cu ei “în ziua cea înfricoşătoare , de apoi”...

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10,34).

Iar, "Cuvântul lui Dumnezeu este ... viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde ..., judecă simţirile şi gîndurile inimii.” (Evrei 4,12)...

„Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul”(Feodor Dostoievski).

Sunt mai multe înţelesuri şi tâlcuiri în textele biblice pentru cuvintele "sabie" şi "război", uneori  par a fi justificate, alteori nu...  “Adevărul nu face atâta bine cât rău fac aparenţele lui”(François de la Rochefoucauld).

 Deci, trebuie mare atenţie la interpretări !

 Adevărul, ca şi Dreptatea  pot fi, uneori, în ofensivă, atunci când risipesc confuzia, minciuna, nedreptatea, neorânduiala, păcatul, necredinţa, neomenia, de exemplu: în scrierile polemice sau apologetice ale Sf. Părinţi, în lupta, rezistenţa,  şi mărturisirile disidenţilor ca opozanţi intelectuali faţă de regimurile totalitare, a popoarelor faţă de dictatori sau a Sinoadelor ecumenice în faţa ereziilor, a Bisericii faţă de păcate, a Sf. Mucenici în faţa persecutorilor idolatri...

Şi câte capete de mucenici şi eroi ai neamului  n-au căzut răpuse de sabie, câţi martiri ai închisorilor comuniste  nu şi-au găsit sfârşitul pentru că n-au vrut “să tacă”; iar ei atâta armă aveau - "sabia Duhului", adică puterea cuvântului, a Adevărului care-l mărturiseau... şi n-au pus-o "în teacă"...

 Alteori, Adevărul, ca şi Dreptatea, însoţite de iertare şi dragoste pot fi defensive, inofensive, chiar, “mângâietoare”, senine şi paşnice, conciliante “Fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate...”(Cele 9 Fericiri) sau (I Corinteni cap 13)... „iubirea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr ”  - De preferat!

Există şi varianta “folclorică”: “Mai bună e o pace strâmbă, decât un război drept” ori “ Să te faci frate cu d... până ce treci puntea”; deşi există riscul să se ajungă la o „amiciţie” de genul:

„Cu dânsul, mai presus de toate,
Trăiesc, ce-i drept, în bună pace:
Eu pâine-i dau pe săturate,
El stă de-o parte şi mi-o... coace.” (epigramă de Dimitrie Jega)

 Mai “...Apoi” este şi versiunea “apocaliptică”, când omul păcătos perverteşte şi relativizează atât de mult “noţiunile” încât ajunge “să spună răului bine şi binelui rău”, când duce război cu virtutea, cu Biserica şi cu Dumnezeu şi face pace cu păcatul, cu lumea şi cu vrăjmaşul...

Depinde de fiecare ce < Status quo > preferă, cui slujeşte, cât de onest este  cu sine şi cu ceilalţi şi ce interese are...

Aflăm, însă, de la M. Eminescu că:  “Martirul, eroul şi înţeleptul sunt 3 forme ale aceleaşi substanţe: Adevărul” şi că: „Adevărul, dreptatea şi virtutea – toate trei sunt aşa de gemene, încât ai crede că-s una ”...

De fapt, una sunt şi în Dumnezeu şi de aceea este Sfânt.

E drept că, adevărul deranjează pe unii...mai ales, pe cei care trăiesc în minciună, mint şi se mint şi pe cei de azi care nu vor să fie treziţi din “somn” sau din “beţia patimilor” şi care preferă o viaţă “căldicică” sau să stea la "umbra înşelării" sau chiar “la întuneric”, căci “ la lumină se vădesc faptele lor cele rele"...

Prin urmare, nu se poate pune capăt tuturor conflictelor, aşa cum e clar că, nici Dumnezeu nu este împotriva tuturor războaielor..."Când ai pace cu Dumnezeu ai război cu demonii, când ai pace cu demonii ai război cu Dumnezeu", iar când încetează aceste 2 războaie...începe, uneori, din păcate, războiul cu oamenii sau între oameni...şi mai este...războiul cu tine însuţi sau cu duşmanii imaginari (patologic).

Deci, există şi un război sfânt, văzut şi/sau nevăzut, cu cele 2 posibilităţi: când lupţi împotriva Răului(…) şi când lupţi pentru dobândirea Binelui(…) – de preferat! Cei care nu luptă sunt în zona de neutralitate a “terţului exclus” – sunt “cei care au depus armele”, dezertorii, apostaţii, “căldiceii – pe care îi va vărsa Domnul din gura Sa”. 

 De aceea s-a zis: “Când te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă” (Ion Brătescu-Voineşti) sau “Daţi un cal celui care spune adevărul, ca el să poată fugi după ce l-a spus”(proverb armean).

Şi mai trebuie să învăţăm un lucru: Că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. ...

Iată ce spune Sf. Scriptură:

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10,34).

“Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte”.(Apocalipsă 3, 19)

“Căci El va răzbuna sângele robilor Săi şi va răsplăti cu răzbunare vrăjmaşilor Săi şi celor ce-L urăsc le va răsplăti”...

 “Că foc s-a aprins din pricina mâniei Mele, zice Domnul: va arde până în fundul locuinţei morţilor, va mânca pământul şi roadele lui şi va pârjoli temeliile munţilor. Voi strânge împotriva lor necazuri şi voi cheltui asupra lor toate săgeţile Mele;… A Mea este răzbunarea şi răsplătirea” (Deuteronom 32, 22-23, 35,43)

 “Vedeţi, vedeţi, dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine: Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea!... Mă jur pe dreapta Mea şi zic: Viu sunt Eu în veac!  Când voi ascuţi sabia Mea cea lucitoare şi va începe mâna Mea a judeca, Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei şi celor ce Mă urăsc le voi răsplăti.” (Deuteronom 32, 39-41).

Iată ce spune Sf. Vasile cel Mare în alt loc:

 " Deci, când Dumnezeu face pace, face pace în a pe cele rele, adică a le transforma şi a le aduce spre o stare mai bună. Apoi, dacă întelegi prin cuvântul "pace" uşurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvântul "rele", toate necazurile şi nenorocirile ce însoţesc războaiele, cum sunt: ..., într-un cuvânt, toate nenorocirile ce însoţesc războaiele, atunci spunem că toate acestea se întâmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, care pedepseşte prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă.

Ai fi vrut oare să nu mai fie arsă Sodoma, o dată ce sodomiţii au săvârşit acele nelegiuiri? Sau ai fi vrut să nu fie distrus Ierusalimul şi nici să fie pustiit templul după cutremurătoarea nebunie săvârşită de iudei împotriva Domnului? De altfel, nu era drept, oare, să se săvârşească acestea ..., L-au vândut pe Domnul nostru? Deci, nenorocirile războiului cad adesea şi, pe bună dreptate, peste cei care le merită” .    (Că Dumnezeu nu este autorul relelor)

Iată ce spune  Sf. Ioan Gură de Aur :  

             “Atunci mai cu seamă este pace, când se taie ce este bolnav, când e îndepărtat ceea ce dă naştere la răzvrătire” .

Iată ce spune  Sf Grigorie de Nazianz :

.„Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”. 

Sabie, nu pace!  zice şi Sfântul Nicolae Velimirovici :

“Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: "Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece".

      Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu.

      Iar Sfântul Ap. Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură, ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac”. (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi)

                                                 …şi ultima variantă şi soluţie este cea “liturgică”:

      “Cu pace Domnului să ne rugăm…”

                  “Cu pace să ieşim…întru numele Domnului”

sau

 “scripturistică”:

“ Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze..”(Ioan 14,27)

“Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată “(Timotei 2,22)

         „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”(Galateni 5, 22-23)

 Şi peste toate şi “mai mare decât toate este dragostea”, căci Dumnezeu este iubire şi ”cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el ... pentru că: Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,16).

Iadul sunt ceilalţi !?

Ne mirăm şi ne întrebăm în acelaşi timp... E posibil aşa ceva? Poate fi iadul, ceilalţi oameni ? – precum este formulată celebra expresie a lui J.P. Sartre când se  întreabă şi el: Ce este iadul ?... Iadul sunt ceilalţi oamenii !?

          Dezbaterea pe marginea acestei interogaţii suscită un arsenal întreg de teorii şi prejudecaţi.

          Ar trebui să definim noţiunile : raiul, iadul şi ce înseamnă “ceilalţi”.

          De multe ori spunem: am fost la mănăstirea cutare şi era acolo raiul pe pământ sau undeva într-o grădină frumoasă sau pe un câmp cu flori şi miresme iarăşi zicem adesea, cuprinşi de emoţie:  ce minunat, e un vis, e mirific, e un „colţ de rai”!

Tot aşa auzim expresii, din alt spectru, de afecte negative, de data aceasta, de genul: mi-a făcut viaţa un calvar, sunt îngrozită, trăiesc un coşmar, „viaţa mea este un iad”,…sau în urma unor dezastre naturale: cutremure, inundaţii, incendii, erupţii vulcanice, tornade, tsunami etc. ceea ce vedem în urma acestor fenomene extreme pare a fi desprins dintr-un scenariu apocaliptic, totul devine terifiant, „iadul pe pământ”, o realitate infernală ce se apropie de felul cum ne imaginăm noi iadul.

Uneori da, anumitor locuri frumoase  din natură, care ne încântă ochiul şi peisajele frumoase care ne desfată privirea, le asociem ideea de rai.

Alteori, dimpotrivă elementelor descriptive ale unei naturi dezlănţuite le putem atribui manifestări specifice infernului...

Aşa cum “frumuseţea stă în ochiul privitorului” şi urâtul la fel, tot aşa putem spune că, raiul sau iadul ţin şi de modul cum privim noi lumea, semenii, universul, adică modul cum ne raportăm noi la ele şi mai ales de starea noastră sufletească.

Tot ce trăim, simţim, gândim înlăuntru nostru, se proiectează în afară, spre relaţia noastră cu Dumnezeu, cu lumea, cu ceilalţi şi invers. Relaţia noastră cu divinitatea se verifică, se probează, se relevă prin relaţia noastră cu umanitatea; există o cauzalitate şi o coerenţă între acţiuni şi sentinţele lor, efectul este precum cauza care-l produce.

Conjunţia de mod „precum” şi locuţiunea conjuncţională „precum şi”  le întâlnim adesea în exprimările biblice, de exemplu în rugăciunea Tatăl nostru:

“ Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.           Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; “(Matei 6, 10,12)

sau  în alte texte „precum ” acestea:

„Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.    Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” ”(Ioan 13, 15,34).

“Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos”(Efeseni 4,32).

“Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” ”(Efeseni 5,2)..

“Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. ”(Efeseni 6, 31,36).

“Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” ”(Ioan 17, 22-23).

“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48).

Această arată că, întradevăr omul este o lume mică -“un microcosmos”, chip al lumii celei mari – “a macrocosmosului”. Dar şi reciproca este adevărătă, lumea cu răul şi cu binele ei pătrunde în universul nostru intim, ne invadează sufletul cu “iadul” şi „raiul” ei din afară...Tot universul poate devine biserică, lumea în care trăim “se poate umple de Treime” dacă trăim în iubirea Preasfintei Treimi, întreolaltă cu semenii noştri, cu ceilalţi...sau totul poate fi un iad, „un iezer de foc” ...

Aşadar, fericirea sau nefericirea noastră au o mare legătură cu interioritatea şi cu exterioritatea noastră, care comunică văzut şi nevăzut între ele, în ce priveşte relaţiile lor calitative, intime, alminteri, infernul sau paradisul, sacralitatea şi maleficul ţin de "aşezarea noastră" lăuntrică, de moralitate şi de modul cum ne construim relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii; nu depind, doar, de spaţiu şi timp, de geografie, de fus orar, de vreme sau de ceilalţi...

Cu alte cuvinte ...Raiul, Iadul sunt în noi, nu ca toponime...

"Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru"(Luca 17:20-25)...ca o stare de spiritualitate în care omul cel dinlăuntru, „cel tainic al inimii” o trăieşte ca pe o realitate duhovnicească într-un univers al interiorităţii sale, a lumii de „dincolo” .

Într-o exprimare metafizică – marele gânditor Petre Ţuţea zicea despre creştinii autentici, care caută şi trăiesc acest „dincolo”: „Cei care cred în lumea de dincolo, nu au decât să se mute cu cea de aici - dincolo”. Iar acest „dincolo” poate fi ori raiul, ori iadul, tot aşa cum în funcţie de cum este lăuntrul nostru, de cum suntem noi înşine, raiul poate fi „aproapele de departe” sau poate fi „ceilalţi de aproape” ai mei sau dimpotrivă „iadul sunt ceilalţi” sau „cei de aproape ai mei care departe au stat”. 

Unul poate să zică ca şi Sf. Serafim de Sarov când întâlnea pe oricine, chiar şi un străin „o,frate, ...bucuria mea!” sau dimpotrivă, să zicem în gând când trecem pe lângă un cunoscut: „of, alt nesuferit!”. Aşa încât pentru sfânt, aproapele este un univers de bucurie şi viaţă, iar întâlnirea şi petrecerea cu el să fie „un rai”, iar pentru omul lipsit de iubire aproapele să-i fie „o gură de iad” de care e bine să te fereşti...

    Unii "se simt ca dracu" chiar şi în mănăstire, alţii sunt ca sfinţii şi în "pustia oraşului". Apoi să ne amintim şi de ceea ce s-a vestit despre "urâciunea pustiirii care va şedea în locul cel sfânt"(Matei 24,15)... sau vorba aceea din popor: "Înţeleptul se descurcă şi-n iad, prostul este nefericit şi-n rai "...Sunt şi aceste paradoxuri posibile ele fiind paradigmele lumii în care trăim.

     Iar, că să nu te sminteşti, trebuie să-ţi imaginezi, că " la mănăstire e iadul pe pământ, iar monahii îs nişte draci" zicea cu smerenie călugărească Paulin Leca (De la moarte la viaţă), autopersiflând tagma...şi totul cu ghilimele, bineînţeles...În sensul că, nu trebuie să idealizăm totul şi mai ales aspiraţiile noastre în raport cu lumea în care trăim, cu aşteptări imense de la ceilalţi sau de la viaţă ori să devenim nişte “mimosa pudica” în percepţiile noastre tactile la contactul cu realităţile prozaice din jurul nostru, cu maleficul în orice formă ar fi el sau cu maliţia manifestată de ceilalţi...

          Este adevărat, că fericirea sau nefericirea noastră nu ţine doar, exclusiv, de percepţia nostră, care  include o notă de subiectivitate, ci depinde şi de cum sunt oamenii cu care  relaţionăm, de cum sunt inimile şi minţile lor, dar aş zice că mai mult depinde de cum este inima şi mintea noastră, căci “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”(Arsenie Boca).

Aşadar, raiul sau iadul în care trăim depind foarte mult de cât “de obiectivi suntem noi în subiectivitatea noastră”, de “cugetul inimii”, de “simţirea minţii”, de armonia şi echilibrul dintre ele şi de conformitatea lor cu adevărul lucrurilor şi coerenţa lor cu tâlcul întâmplărilor din viaţa noastră.

Apoi de “văzduhul inimii noastre”, înţeles ca proiecţie a interiorităţii noastre în exterioritate - “din prea-plinul ei”, căci, uneori “inima are raţiuni pe care (nici) raţiunea nu le poate cunoaşte”(Blaise Pascal), astfel încât omul poate să surprindă plăcut sau neplăcut pe ceilalţi, să aibă neaşteptate reacţii emoţionale, explozii logoreice, impresionante manifestări de afecţiune,  pusee de iritabilitate, luxuriante expresivităţi artistice, controversate atitudini şi limbaj dificil de decriptat până şi de cei mai buni psihologi sau mai iscusiţi duhovnici, manifestări care toate vorbesc despre inefabilul fiinţei umane, de taina persoanei şi universul infinit misterios ce se naşte din expansiunea generată de “văzduhul inimii”...  

          Prin urmare, ţine şi de ceea ce înţelegem prin expresia “văzduhul inimii”, de sensurile denotative şi conotative ale ei. Sintagma denotă o anumită extensiune mentală şi dispersie a gândurilor care se nasc în inimă şi care  “umplu văzduhul” cu gânduri bune sau rele, curate sau spurcate şi care gânduri grevează atitudinea noastră faţă de lumea înconjurătoare,  faţă de ceilalţi, ele purtând, oarecum, energetic, pecetea eului, matricea sinelui nostru ce se propagă prin câmpuri până la marginile Universului... 

“Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (Matei 12:35). Se poate întâmpla însă, să mai vorbească omul "şi din gură"... şi se întâmplă cel mai des...ori să vorbească "la nervi", în situaţii limită...fără urme de afectivitate şi/sau de raţionalitate. E un neprevăzut şi acest fapt, care se poate transforma într-o zi, într-un iad, în care omul să se simtă singur, pentru că s-a izolat de ceilaţi sau ei de el, datorită “visteriei plină de răutăţi a inimii lui”sau datorită unei forme de paranoia sau de schizofrenie(schizo=ruptură în lb. gr.).  

Sensul suplimentar al expresiei, conotaţia ei aferentă se referă la modul cum este influenţată inima noastră de câmpurile învecinate cu care interferă, de mentalul colectiv sau pur şi simplu de  interacţiunea cu câte unul sau cu  toţi ceilalţi. În acest tip de interacţiuni de genul emiţător-receptor, în care rolurile se schimbă succesiv, există reciprocitate - acţiune şi reacţiune - din aceste  interferenţe dialogale, din aceste difuziuni emoţionale şi mentale se naşte iadul sau raiul în care trăim.

Poate fi un iad singurătatea, ostracizarea, marginalizarea silită sau dimpotrivă iadul pot fi ceilalţi cu care nu ştim să comunicăm, să dialogăm, pe de o parte, sau neomenia, mizantropia celorlaţi şi violenţa domestică a “celor de aproape ai noştri care departe au stat” (Psalm 37,11), pe de  altă parte.

Nu l-aş învinovăţi nici pe “călăul-social” prea tare pentru disfuncţile personajului agresat, pentru lipsa lui de tenacitate, de rezistenţă, de toleranţă şi de invulnerabilitate, dar nici pe victimă n-aş stigmatiza-o sever datorită acestei sensibilităţi şi neputinţe de a se apără ori pentru hiper-receptivitatea ei faţă de miediul ambiant stimulativ-agresiv şi faţă de negativitatea manifestată de colectivitate.

Multe agresiuni vin dinspre societate spre ins şi multe tensiuni, patimi şi conflicte se iscă între oameni care nu au afinităţi pentru un trai în comun , care nu împărtăşesc aceleaşi valori şi aspiraţii şi care nu se poziţionează corect unii faţă de a alţii, cu atitudini echilibrate şi coerente.

Nu ne rămâne decât să alegem în faţa invitaţiei Mântuitorului spre comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii noştri întreolaltă – “Calea Vieţii”...şi una chiar  a “ vieţii veşnice ”, în care iadul nu sunt ceilalţi, ci ceilalţi sunt raiul în care şi împreună cu care dorim să trăim...      

                                             Pr. Alin-Cristian Preotu 

Dojana bunului simţ

     

   Referitor la problema implicării noastre, a fiecăruia în parte şi a noastră a tuturora,  la îndreptarea lucrurilor care merg prost în societate şi la chestiunile care ţin de judecăţile şi prejudecăţile ce  le suscită implicarea sau neimplicarea noastră, ne punem firesc întrebarea:

    Cât trebuie şi dacă trebuie să acţionăm într-un fel, pentru îmbunătăţirea acestor realităţi cotidiene, a relaţiilor dintre noi, a atmosferei din jurul nostru şi dacă trebuie să ne intereseze  starea de lucruri care domneşte în societate şi în instituţiile la care lucrăm şi de ceea ce se întâmplă pe stradă sau oriunde, în altă parte a lumii în care trăim şi care ne influenţează viaţa, familia, sănătatea, credinţa, moralitatea, convieţuirea. 

    

      Abordând acest capitol al traiului în comun organizat după anumite principii de convieţuire, potrivit cărora orice merit şi virtute trebuie răsplătită, iar orice greşeală trebuie iertată dar şi corijată; aş zice că, este firesc să fie lăudat şi încurajat cel care este virtuos, aşa cum este necesar, uneori, să fie luat la întrebări cel care ne deranjează...

    Teza aceasta că, nu-i bine să faci observaţii este discutabilă...Închipuirea aceasta de sine, autosuficientă, pe care o adoptă omul modern ignorant, care crede că  este un "finuţ"  atunci când nu-l mai indignează nimic din ce este în jurul său nepotrivit şi necuviincios, că este emancipat şi cu maniere elevate dacă nu ia atitudine, că este absolut bun şi blajin doar pentru faptul că nu-l indispune nimic din comportamentele semenilor săi, fiind mai bine, mai cuminte, să nu ai nici o reacţie, mi se pare o impasibilitate culpabilă şi complice cu răul care-i bântuie viaţa sa sau a celorlalţi.

    În situaţia în care toţi ne complacem în amoralitate sau mai rău în promiscuitate, când nici societatea nu mai aplică vreun fel de "coerciţie" celor care greşesc fundamental sau mai puţin, este nu numai o viziune puerilă, uşuratică şi amorală, ci cu totul imorală.

     A fi cu totul relaxaţi atunci când vedem că, un semen de-al nostru o ia cu totul razna, iar atitudinea lui sfidătoare la adresa celor din jur nu ne lasă nici un frison pe conştiinţă, deşi ne agresează prin libertatea lui , libertatea noastră, denotă că, în plan moral suferim de una din patologiile conştiinţei morale şi anume de laxism moral, conform "principiului": este liber să facă fiecare ce doreşte....

     Chiar şi la cele mai neînsemnate derapaje de la civilizaţie, nu e bine să rămânem impasibili, ci e util să reacţionăm faţă de cei care distonează în raport cu mulţimea şi sunt în conflict cu norma obiectivă şi cutuma obştii; uneori şi cele mai insignifiante detalii şi inadvertenţe ale insului "inadaptat" pot incomoda pe cei cu maniere şi mai sensibili  constituind inadecvări la decorul şi armonia generală.

    La modul figurativ vorbind, dacă vezi că, într-o orchestră unul e afon şi cântă fals, îi zici să tacă, să-şi acordeze instrumentul , să cânte după partitură sau să părăsească scena, unii îl huiduie şi uneori e productiv, căci înţelege să se rectifice; e clar că-i deranjează pe privitori sau pe ascultători. Aplaudăm doar pe solistul care cântă bine sau pe interpretul care-i în acord cu orchestra...Altminteri, avem noi o problemă cu "urechea...că nu-i muzicală" sau  ne-a luat somnul "raţiunii" şi ne-am "culcat liniştiţi pe o ureche" ori ne auzim doar respiraţia... sau nici pe aceea, căci am devenit, între timp, datorită "adormirii" - "orbi şi surzi" şi nu mai rezonăm cu armoniile simfoniei generale...

     "Că precum cele neînsufleţite, care dau sunet, fie fluier, fie chitară, de nu vor da sunete deosebite, cum se va cunoaşte ce este din fluier, sau ce este din chitară? Şi dacă trâmbiţa va da sunet nelămurit, cine se va mai pregăti de război?"(I Cor. 14,7-8).

      Şi  atunci, se pune întrebarea - retoric - trebuie să mai fie şi unii "trâmbiţe" care să răsune "dreptatea lui Dumnezeu" sau a "Legii Sale" ori să cheme la ordine pe cei care trăiesc dezordonat şi fără rânduială?...

    Sau e mai liniştit, mai comod, să priveşti de la distanţă "haosul" şi să-i "cânţi în strună"  perturbatorului la fel de dizarmonic cum emite şi el...

      Iată soluţia pe care ne-o propune Evanghelia, căci zice Mântuitorul:

     "V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit...

      Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.

      Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au  pocăit."(Matei cap.11, 17-20)...

     Deci, atitudinea - finalmente -  este să-l mustri pe cel care greşeşte, după ce i-ai "cântat din fluier", în fel şi chip, ca să priceapă;

     Altfel, nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi, în alt loc, la  Matei 18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăieşte:

   „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“

    

      În concluzie:

      Cum va şti cel care greşeşte că greşeşte dacă nu-i va spune nimeni că greşeşte!?...

     Altfel, în particular, nu ai să-i faci observaţie nici copilului tău atunci când greşeşte, nespunându-i, de exemplu, "să nu se joace cu focul", când observi că vrea să o facă, în ideea că se va învăţa el minte dacă se va arde niţel...sau atunci când uită să dea "bună ziua" la cunoscuţi sau când "aruncă hârtii" pe jos, cu speranţa că, va învăţa la ora de dirigenţie, poate la ecologie sau la cursurile de educaţie civică...

     Poate, cine ştie, o să-i înveţe pe toţi "indisciplinaţii" - Şcoala vieţii, deşi şi la aceasta predau lecţii unii "profesori" sau cei care iau atitudine ca să corecteze ceva, cu dojana bunului simţ, că nu înveţi doar din circumstanţe, ci trebuie să-ţi decripteze cineva tâlcul lucrurilor, al întâmplărilor...  

    

     A lăsa pe umerii altora educaţia "odraslelor" este o atitudine iresponsabilă, aşa cum a fi invariabil pasivi la "nesimţirea" altora cu gândul că: nu-i treaba nostră... sau zicând: dă-i pace că nu-i pasă... sau că: nu se mai poate face nimic...este o trădare de la principii, de la civism , de la educaţie şi de la creştinism, în ultima instanţă.

     Mântuitorul a zis: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea", "să prisosească dreptatea voastră" şi "să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor"...nu este inactivism social în aceste afirmaţii sau îndemn la somn şi la culcat pe o ureche, la delăsare.

     Dacă suntem atât de buni la suflet, încât am uitat şi de dreptatea lui Dumnezeu şi de dreptatea omenească, înseamnă că suntem "mai catolici decât Papa". Bunătatea fără dreptate nu dă sfinţenie...e "căldicică".

    Putem pleca de la premisa că, suntem mereu liberi, însă nu suntem întotdeauna conştienţi, lucizi şi responsabili. Ce-ar fi atunci să facem "petiţii"' la preşedinţi să fie graţiaţi toţi infractori, căci vezi Doamne, ne e milă de ei...(şi ne este), ce-ar fi să nu mai fie nici o legislaţie şi să desfiinţăm codul penal ca să nu mai fie sancţiuni pe "bieţii oameni", să-i lăsăm în pace şi pe dictatori să-şi bată joc de popor, fără a simţi vreun frison de revoltă de la mase. De asemenea, nici preoţii să nu mai facă morală la oameni, nici duhovnicii să nu mai dea canoane la credincioşi că sunt "depăşite" şi să fie "liber la păcate", să-i reabiliteze Biserica şi pe eretici, să nu mai fie nici Judecată de Apoi, nici particulară, nici universală, să-i cerem lui Dumnezeu să desfiinţeze iadul, pedepsele şi chinul păcătoşilor, să-i răsplătească şi pe demoni pentru "efortul depus" şi eventual, într-un exces de milă, să-i facă la loc îngeri luminaţi, din draci întunecaţi ce sunt ei acuma...

     Iar dacă nu vrem, nicicum, să fim crispaţi faţă de aceşti "zoon politikon" şi alegem să rămânem senini, ba chiar să râdem pe seama lor, avem cel puţin dreptul "literar" şi uneori, chiar trebuie, cu mijloacele pamfletului sau cu fabula, să-i "sancţionăm comic", să fie şi ei - "măcar" şi "măgar"- luaţi în râs, căci ''râsul este o sancţiune publică"(H. Bergson) şi avem voie să zâmbim...

                                                                                        

                                                                              Pr. Alin-Cristian Preotu

Criza morală – o dilemă veche

Criza morală – o dilemă veche

      Chiar titlul acestui subiect vorbeşte de la sine despre tema şi fenomenul pe care dorim să le analizăm.     Ne referim la omul ca subiect aflat în criză şi fenomenul care generează criza. 

     Ca fenomen – criza morală este o poveste veche, de când e omul. Am putea afirma, cu simţ de răspundere biblic, că omul, imediat condiţiei sale paradisiace, deci după izgonirea din Eden, după cădere, a intrat sau a devenit subiect aflat în criză. 

      Deci fenomenul îşi are originea în păcatul primordial şi ca proces îşi are desfăşurarea seculară şi înainte şi după Hristos; numai că, după venirea lui Hristos în lume ,, poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Matei 4,16), “dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina; pentru că faptele lor erau rele”(Ioan 3,19). 

      Prin urmare, dilema tocmai aceasta este că, omul ca subiect moral se poate afla în criză trăind în întuneric, pe de o parte, neştiind legea lui Dumnezeu, adevărul, poruncile, sau se poate afla în criză trăind nu în lumină, ci la lumină, dar o lumină care vine din afara fiinţei sale şi nu dinlăuntru, care-l luminează cumva, din afară – de la ceilalţi, dar nu-l pătrunde, pentru că nu doreşte acest lucru, pentru că s-a opacizat prin patimile sale şi nu vrea să se schimbe. El „vede” această lumină, aude adevărul care „se vesteşte”, dar le ignoră, devenind „nesimţitor”; este o formă de „învârtoşare a minţii” şi de „împietrire a inimii”, dar cu „bună-ştiinţă”. 

     Cazul cel mai grav este când este „pus în faţa evidenţelor” şi refuză sistematic, cu obstinaţie mâna întinsă, persistând îndărătnic în greşeală, în rătăcire; el scade, cade şi decade – căderea lui fiind acel „urcuş în jos” pe povârnişul mândriei, de care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa. 

     Lumina care vine din afară poate „să orbească”, în primă instanţă, cum l-a orbit pe Saul pe drumul Damascului, când vine dintr-o dată, subit şi fără pregătire şi poate „să lumineze în întuneric”(Ioan 1,5) o conştiinţă pentru a deveni “luminat” aşa cum a devenit Sf. Ap. Pavel - ulterior. 

     Deci, aş îndrăzni să denumesc fenomenul de criză ca având două faze: una nocturnă, alta diurnă. Binenţeles că, atunci când vorbim de diur, respectiv nocturn, nu ne referim la lumina naturală de la soare, de succesiunea zilelor şi a nopţilor, ci de lumina supra-naturală sau supra-firească care vine de la Hristos-Lumina lumii, de prezenţa sau absenţa luminii spirituale a Duhului Sfânt, de cele două etape ale iluminării noastre: chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. 

     Este aidoma, relatării paradisiace, când după cădere, Adam şi-a dat seama că “este gol şi s-a ascuns” la auzirea “glasului” şi a chemării lui Dumnezeu. “Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric”(Ioan 12,46), “Cel care umblă în întuneric nu ştie pe unde merge, umblaţi cât aveţi lumina” (Ioan 12,35) - a fost şi este îndemnul Mântuitorului, care nu se referea la activitatea omului cotidiană, la lucrul săvărşit la lumina zilei, ci la starea omului care trăieşte fără Hristos şi care auzind chemarea, vine la Hristos, pentru a trăi în şi cu Hristos, în lumina care vine de la El - „Soarele dreptăţii”- dinlăuntru, Hristos fiind Calea - ca direcţie şi scop, Adevărul - ca lumină şi cunoaştere şi Viaţa - ca cel mai real şi mai autentic mod de a trăi. 

     Consider că, afirmaţiile Domnului nostru Iisus Hristos despre Sine : ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6) şi „Eu sunt Lumina lumii”(Ioan 8,12) şi formula ortodoxă de viaţă trăită <în Hristos şi în Biserică> sunt cheile care deschid un orizont de iubire fericită şi eliberatoare pentru omul modern aflat în criză; prins într-o condiţie paradoxală: 

     - prizonier - într-o lume liberă, încătuşat - deşi îşi face liber toate voile, nefericit - deşi are acces neîngrădit la toate experienţele, neiubit şi lipsit de iubire - deşi iubirea nu mai este un tabu, ci este pe buzele tuturor, măcinat de gânduri şi întrebări fără răspuns - deşi lumea este plină de descoperiri, de ştiinţe, de informaţie şi de cărţi, prins în conflicte de tot felul - deşi în lume este pace, flămând şi însetat - deşi pe pământ sunt atâtea bunătăţi ... 

     Lista poate continua, însă nu rămâne decât un inventar a celor trecătoare, vremelnice, care oricâtă strălucire ar avea, oricât ar cădea sub simţuri, desfătându-le...senzaţiile sunt pe cât de imediate, pe atât de efemere, de iluzorii, de fade, în ultimă instanţă, pentru că în cele din urmă devin amare. 

      Tocmai lucrurile care au aparenţa unei vieţi reale, palpabile, trăibile sunt “umbră şi vis”, pentru că, paradoxal, chiar ceea ce vedem şi pare real este himeră, iluzie, iar ceea ce nu vedem şi pare ireal este adevărat, consistent, trainic, durabil. Am putea spune, parafrazând zicerea că “lumea este visul lui Dumnezeu”, întrucât El a creat şi poate crea tot ce-şi imaginează raţional, conform Raţiunii Sale divine, că şi pentru om, lumea este visul omului, “visul ce-am visat”, dar oniric, într-un mod iraţional; pentru că, aflat în criză, nu mai deosebeşte realul de imaginar, efemerul, de ceea ce este veşnic, nu mai înţelege raţiunile divine din lumea creată, ci doar rămâne în zona de “umbră şi vis”, pentru că ceea ce percepe el din lumea sensibilă, are un caracter înşelător - “ochiul te minte”, dă aiureală - “mintea te înşeală”, îmbată simţurile - “mustul patimilor”. 

      În general, plăcerea ridică simţirea la exaltare, într-o zonă care nu poate fi descrisă prin raţionalitate, luciditate, ci mai curând la un soi de “beţie psihedelică”, de halucinaţie. De aceea, omul care trăieşte în desfătări lumeşti este ca un om aflat în transă, este o stare vecină cu nebunia. De altfel şi Mântuitorul i-a zis în celui care trăieşte în desfătări: ,, Nebune!...”(Luca 12,20). 

     Omul abia când închide ochii în rugăciune se deschide în faţa lui adevărata lume şi începe să vadă, devin “exprimabile cele neexprimabile şi înţelese cele de neînţeles” (Sf. Simeon Noul Teolog-Discursuri teologice şi etice); cât timp stă cu ochii deschişi spre lumea din afară, “văzând nu vede şi auzind nu aude”. Sf. Ap. Pavel referindu-se la această stare îndemna pe toţi zicând: “ Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele care nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele care nu se văd sunt veşnice” (Corinteni 4,18) . 

      Aşadar, criza se manifestă la omul de azi în preocuparea sa excesivă pentru cele din afară, prin ancorarea lui obsedantă doar în cele pământeşti, prin reducerea lui la starea de privitor şi nu de trăitor, de ascultător şi nu de împlinitor al poruncilor divine, este precupat de “look” şi nu de caracterul său, de “ceea ce spune lumea” şi nu de “ceea ce a zis Dumnezeu”, ascultă disciplinat televizorul şi nu predica din biserică sau sfaturile duhovnicului, are obiective măreţe aici pe pământ, dar nici un scop de a se mântui în viaţa de dincolo, are o mulţime de prieteni, dar nu cunoaşte dragostea lui Dumnezeu şi tovărăşia sfinţilor, călătoreşte în toată lumea, dar nu face măcar un pas spre Dumnezeu, are o mulţime de cărţi şi studiază prin biblioteci, dar nu citeşte o pagină din Biblie, zice că omul se trage din maimuţă, dar sărmanul tocmai prin această afirmaţie dovedeşte că are dreptate... 

                                                                                                           Pr. Alin-Cristian Preotu

Omul apocaliptic. Amintiri despre viitor

            Omul apocaliptic. Amintiri despre viitor

Epilogul scrierilor biblice înfăţişează cititorului un dramatism în care este prins omul apocaliptic în existenţa sa terestră şi terminală, până la producerea revirimentului cosmic – înnoirea lumii: “cerul cel nou şi pământul nou”(Apoc.cap.21,1). Scena luptei dintre bine şi rău, anticipată de evanghelii prin profeţiile despre “vremurile de pe urmă” şi „semnele timpurilor” îşi atinge apogeul  în relatările Apocalipsei. Punctul culminant este apariţia pe câmpul de luptă a Fiarei – întruchiparea răului, monstrul demonic, biruită şi înlănţuită de Mielul-Hristos(Apoc.cap.19).

Dramatismul naraţiunii plasează evenimentele de pe urmă într-un registru aproape de neimaginat, care înscrie cartea Apocalipsei şi personajul ei principal în panteonul universal al iluştrilor eroi ai antichităţii greceşti, romane, sumeriene, extrem orientale, fie că ne referim  la epopeele homerice Iliada şi Odiseea sau la eroii din Legendele Olimpului sau la Epopeea lui Ghilgameş sau în epopeea anglo-saxonă - Beowulf (sec. VII) sau cele medievale Cidul, Cântecul lui Roland, etc.

Toate aceste opere descriu sub o formă sau alta lupta dintre bine şi rău, forţele  beligerante atrăgând în încăierarea lor întreaga umanitate, întregul cosmos, nici un actor al scenei ilustrate sau vreuna din vieţuitoarele pământului sau element al naturii înconjurătoare, fie că este vorba de mare sau munte, de cer sau stele, de foc sau pădure, de vale sau râu – nici unul nu rămâne într-o stare de pasivitate, ci participă fie şi ca element descriptiv  la întregirea poveştii.

În cazul nostru, personajul de care ne ocupăm – omul apocaliptic – este unul cât se poate de real pentru că “povestea” este profetică – deci se va împlini întocmai şi cât se poate de contemporan, întrucât chiar autorul ei - Sf. Ap. Ioan - vorbea de antihrist încă de pe vremea lui (sec.I): “Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”(I Ioan 2,18/22, cap.4,3). 

Citind aceste texte cu semnificaţie eshatologică şi trecând în revistă veacurile de creştinism pe axa timpului spre Parusia Domnului, ca pe nişte amintiri despre viitor, posibilitatea de a avea un déjà vu este foarte mare – omul apocaliptic – poate fi contemporan şi cu noi, dar a fost şi cu cei dinainte şi va să vină şi la sfârşitul veacului în ipostaza sa paroxistică de Antihrist.

 Aşadar, omul apocaliptic nu poate rămâne nici el impasibil şi neimplicat în lupta dintre Hristos şi fiara apocaliptică. Numai că, participarea lui la acest război şi adeziunea la una din tabere are puternice motivaţii şi consecinţe morale pentru existenţa sa de după moarte. Alipirea sa de Domnul pentru “a fi un duh cu El” (I Cor. 6,17) sau apostazia sa - prin acceptarea “semnului fiarei”(Apoc.cap.13, 16-17) îl plasează pe omul apocaliptic sau în tabara sfinţilor (Apoc.cap.20-21) -  “fiii împărăţiei” sau în ce a a antihriştilor - “fiii celui rău” (Matei cap.13,37-40).

Am putea spune, datorită problematizării morale a cazului de faţă că, omul apocaliptic este o paradigmă a zilelor nostre, prin interesul pe care-l suscită apropierea lui până la confundare sau substituire cu "homo eticus", descris  ca un nou idol, un fel de zeu al secularizării, adorat de mulţimea "clonelor depersonalizate " –  un fel de “avorton schimonosit” al  , o “încarnare” a acestuia   , întrucât paradigma rezidă tocmai în caracterul său flexionar instabil, pendularea aceasta între bine şi rău sau amestecul compozit al fiinţei sale de  curat-murdar, de demon cu chip de înger, de “sfânt diavol”, “de lup îmbrăcat în piele de oaie”, o fiinţă bicefală care aparţine cu fiecare cap, lumilor opuse, de genul   struţo-cămilei după modelul literar sau mai bine zis “mielo-lupului”, după cel biblic.

Cred că, în peisajul monden atât de împestriţat, de multicolor sub aspectul tipologiei “genomului moral”, omul apocaliptic este cel mai greu de încadrat într-o specie a acestei tipologii – şi aceasta pentru că el nu este un “pur sânge”, ci este un hibrid, el s-a născut din încrucişarea şi coexistenţa principiilor contrare, este în limbaj teologic – o "antinomie".

De aceea, pentru a face cunoştinţă şi a-i pătrunde intimitatea omului apocaliptic, în versiune sa de homo eticus, trebuie să gândeşti antinomic. Întrucât nu suntem obişnuiţi să gândim în termeni de antinomie, ar trebui, probabil ca şi obervatorul care pune sub lupă, la analiză, acest specimen, să fie el însuşi o fiinţă cu capacităţi deosebite, la care cele două emisfere cerebrale să fie specializate în decriptarea unor semnale elucubrante, ce ar pătrunde la receptor printr-un ochi care plânge şi altul care râde, unul care să vadă lumina şi celălalt care să vadă întunericul, pentru a obţine imaginea reală – cumva pe cale fotografică - prin suprapunerea pozitivului peste negativ.

În limbaj apocaliptic (Apoc.3,15-16), cred că personajul de care vorbim este “căldicel”, nici “rece”, nici “fierbinte”, deci în peisajul şi cromatica lumii de azi este în zona de gri, nici alb, nici negru, în zodia compromisului unde sunt mai multe nuanţe de gri, multe de tot, mii de mii…

Prin urmare, omul apocaliptic nu este nici bun, nici rău, nu ştim precis; pare a fi şi nu este, este “neghina” printre “grâul” curat; la “seceriş” vom afla adevărul despre fiecare(Matei cap.13,37-40); desigur vom avea şi surprize; departajarea este dificil de făcut acum şi aici; sentinţa se va pronunţa la Judecata universală; deocamdată, poate fi întâlnit oriunde în această lume coruptă şi coruptibilă. Existenţa sa se pliază natural datorită caracterului său versatil, flexionar în orice decor sau sistem - pe fondul compromisurilor de tot felul, care întreţes mai toate relaţiile între oameni şi instituţii, indiferent de activităţi sau domenii.

Uneori poate fi sesizat în mulţime…atunci “când se dă de gol” şi la propriu, nu numai la figurat; în mod contradictoriu, poate fi depistat în intimitate şi i se poate cunoaşte “plinătatea”, doar când i se vede “goliciunea”.

                                                                                                Pr. Alin-Cristian Preotu

A fi încrâncenaţi pe „încrâncenaţi” este un pic fariseic...

A fi încrâncenaţi pe „încrâncenaţi” este un pic fariseic...

Tot mai adesea vizionăm în peisajul mass-media "producţiile literare", "aserţiunile filosofice"  şi "teleogumenele gazetăreşti" ale unor "personalităţi" cu vădite preocupări de "critici" şi de atenţi "gardieni" ai vieţii bisericeşti.

    Datu" cu părerea pe teme de credinţă, care privesc chestiuni de "bucătărie internă", privirea de "paparazzi intelectuali" care scrutează aproape demonic în curtea bisericii sunt "picanterii-maliţioase", care pe unii îi indispun, pe alţii îi lasă reci, iar pe alţii îi indignează profund. Cel mai melancolic este când îi zăreşti foarte supăraţi pe tonul predicatorial, uneori, cu accente acut moralizatoare ale unor confraţi mai cu zel în "propovăduire"...

      A fi de acord -  a prióri - cu părerile cuiva - foarte încrâncenat pe "încrâncenaţii credinţei",  fie el şi un Nume şi/sau un Cineva din "panteonul zeilor Ştiinţei" sau dintre "personalităţile" spaţiul public este imprudent, lipsit de discernământ, uneori stupid şi un pic fariseic.

   Ba, chiar, e un "harakiri intectual" sau un "kamikaze imoral" şi primejdios pentru pregătirea şi formarea  noastră intelectuală şi morală...este o atitudine similară cu acea repezeală precipitată de a înşfăca nesăţios cu incisivii din "pradă", fără a şti, dinainte, dacă vânatul este "digerabil" sau dacă nu cumva este o hrană "prea tare" pentru "dinţii lor de lapte" sau dacă "a filosofa" sau " a teologa" pe marginea unui subiect dificil, nu este poate, un exerciţiu deloc facil pentru o minte neantrenată în dialectica interdisciplinară sau în orizontul apofatic al Teologiei şi al Revelaţiei divine.

      Într-o lume a "brainstorming-ului" cultural, a liberalismului ideologic şi al laxismului moral bântuie nestingherită prin creierele unora "molima" ereziilor şi a neo-ereziilor, pentru care, altă dată..., erai caterisit sau excomunicat ...

      Dacă ar fi să ne amintim de predica Sf. Ioan Botezătorul, desigur că, s-ar găsi câte vreun erudit, filozof sau cărturar,... care foarte vigilent, ca şi odinioară, cărturarii şi fariseii contemporani cu Iisus, să-l eticheteze ca ... "încrâncenat" al credinţei, iar dacă îl meţionăm pe Sf Ioan Hrisostom, alt "încrâncenat" predicator, numit - pe bună dreptate - <Gură de Aur>, cu certitudine, mulţi intelectuali "rafinaţi" , "academici" emancipaţi şi "liberi cugetători" ar deveni "neliniştiţi"...

      Veghea creştină, trezvia duhovnicească şi credinţa au un rol corectiv, nu coercitiv la adresa raţiunii, a divagaţiilor elucubrante ale minţii, ale spiritului creator, însă impasul liberilor cugetători în faţa "dogmelor" credinţei, este, de fapt, a celor care "tăgăduiesc puterea credinţei", care îl  tăgăduiesc pe Domnul nostru Iisus Hristos  şi Revelaţia Sa dumnezeiască -  păstrată şi propovăduită de Biserică.

      A prióri -putem accepta doar Adevărul revelat, cuvintele Cuvântului, a Logosului divin întrupat, ceea ce a spus Hristos Dumnezeu...El fiind "Calea, Adevărul şi Viaţa", fără probleme de conştiinţă şi de problematizare, însă discursurile filozofice,  ca şi celelalte aserţiuni mai mult sau mai puţin "ştiinţifice" chiar şi cuvântările teologale,   pot fi "amendate", criticate, interpretate, comentate;

     Însă, ar fi de dorit, să se facă cu eleganţă, fără maliţii, fără impulsivităţi feministe şi nici  cu mânie proletară sau cu ironii fariseice;

     La fel de penibilă  ca şi "încrâncenarea" predicaţională poate fi şi "grimasa" dezavuării  şi "crisparea" facială şi verbală "usturătoare" , cei drept mai subtilă şi "părut- rafinată" a intelectualului infatuat şi cinic sau a cosmopolitului pretins-emancipat care te "desfiinţează cu stil", cu "rafinament literar"...

      De aceea, consider şi susţin ideea că, vremea apologeţilor creştini nu a apus..., ci dimpotrivă, este timpul să mărturisim credinţa cu ardoare , cu "înflăcărare" teologică, pentru ca "să prisosească înţelepciunea noastră mai mult decât cea a cărturarilor", altminteri, apostazia generală ne găseşte complici şi pe noi în atitudinea noastră de "căldicei" relaxaţi şi cosmopoliţi ,  care în loc de apărători "fierbinţi" ai credinţei, ai adevărului şi a tututor valorilor creştinismului acesta plin de frumuseţe şi de iubire adus de Mântuitorul în lume, devenim detractorii moderni  ai Bisericii şi ai Evangheliei lui Hristos...

                                                                                            Pr. Alin-Cristian Preotu