Iadul sunt ceilalţi !?

Ne mirăm şi ne întrebăm în acelaşi timp... E posibil aşa ceva? Poate fi iadul, ceilalţi oameni ? – precum este formulată celebra expresie a lui J.P. Sartre când se  întreabă şi el: Ce este iadul ?... Iadul sunt ceilalţi oamenii !?

          Dezbaterea pe marginea acestei interogaţii suscită un arsenal întreg de teorii şi prejudecaţi.

          Ar trebui să definim noţiunile : raiul, iadul şi ce înseamnă “ceilalţi”.

          De multe ori spunem: am fost la mănăstirea cutare şi era acolo raiul pe pământ sau undeva într-o grădină frumoasă sau pe un câmp cu flori şi miresme iarăşi zicem adesea, cuprinşi de emoţie:  ce minunat, e un vis, e mirific, e un „colţ de rai”!

Tot aşa auzim expresii, din alt spectru, de afecte negative, de data aceasta, de genul: mi-a făcut viaţa un calvar, sunt îngrozită, trăiesc un coşmar, „viaţa mea este un iad”,…sau în urma unor dezastre naturale: cutremure, inundaţii, incendii, erupţii vulcanice, tornade, tsunami etc. ceea ce vedem în urma acestor fenomene extreme pare a fi desprins dintr-un scenariu apocaliptic, totul devine terifiant, „iadul pe pământ”, o realitate infernală ce se apropie de felul cum ne imaginăm noi iadul.

Uneori da, anumitor locuri frumoase  din natură, care ne încântă ochiul şi peisajele frumoase care ne desfată privirea, le asociem ideea de rai.

Alteori, dimpotrivă elementelor descriptive ale unei naturi dezlănţuite le putem atribui manifestări specifice infernului...

Aşa cum “frumuseţea stă în ochiul privitorului” şi urâtul la fel, tot aşa putem spune că, raiul sau iadul ţin şi de modul cum privim noi lumea, semenii, universul, adică modul cum ne raportăm noi la ele şi mai ales de starea noastră sufletească.

Tot ce trăim, simţim, gândim înlăuntru nostru, se proiectează în afară, spre relaţia noastră cu Dumnezeu, cu lumea, cu ceilalţi şi invers. Relaţia noastră cu divinitatea se verifică, se probează, se relevă prin relaţia noastră cu umanitatea; există o cauzalitate şi o coerenţă între acţiuni şi sentinţele lor, efectul este precum cauza care-l produce.

Conjunţia de mod „precum” şi locuţiunea conjuncţională „precum şi”  le întâlnim adesea în exprimările biblice, de exemplu în rugăciunea Tatăl nostru:

“ Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.           Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; “(Matei 6, 10,12)

sau  în alte texte „precum ” acestea:

„Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.    Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” ”(Ioan 13, 15,34).

“Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos”(Efeseni 4,32).

“Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” ”(Efeseni 5,2)..

“Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;  Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. ”(Efeseni 6, 31,36).

“Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” ”(Ioan 17, 22-23).

“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48).

Această arată că, întradevăr omul este o lume mică -“un microcosmos”, chip al lumii celei mari – “a macrocosmosului”. Dar şi reciproca este adevărătă, lumea cu răul şi cu binele ei pătrunde în universul nostru intim, ne invadează sufletul cu “iadul” şi „raiul” ei din afară...Tot universul poate devine biserică, lumea în care trăim “se poate umple de Treime” dacă trăim în iubirea Preasfintei Treimi, întreolaltă cu semenii noştri, cu ceilalţi...sau totul poate fi un iad, „un iezer de foc” ...

Aşadar, fericirea sau nefericirea noastră au o mare legătură cu interioritatea şi cu exterioritatea noastră, care comunică văzut şi nevăzut între ele, în ce priveşte relaţiile lor calitative, intime, alminteri, infernul sau paradisul, sacralitatea şi maleficul ţin de "aşezarea noastră" lăuntrică, de moralitate şi de modul cum ne construim relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii; nu depind, doar, de spaţiu şi timp, de geografie, de fus orar, de vreme sau de ceilalţi...

Cu alte cuvinte ...Raiul, Iadul sunt în noi, nu ca toponime...

"Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru"(Luca 17:20-25)...ca o stare de spiritualitate în care omul cel dinlăuntru, „cel tainic al inimii” o trăieşte ca pe o realitate duhovnicească într-un univers al interiorităţii sale, a lumii de „dincolo” .

Într-o exprimare metafizică – marele gânditor Petre Ţuţea zicea despre creştinii autentici, care caută şi trăiesc acest „dincolo”: „Cei care cred în lumea de dincolo, nu au decât să se mute cu cea de aici - dincolo”. Iar acest „dincolo” poate fi ori raiul, ori iadul, tot aşa cum în funcţie de cum este lăuntrul nostru, de cum suntem noi înşine, raiul poate fi „aproapele de departe” sau poate fi „ceilalţi de aproape” ai mei sau dimpotrivă „iadul sunt ceilalţi” sau „cei de aproape ai mei care departe au stat”. 

Unul poate să zică ca şi Sf. Serafim de Sarov când întâlnea pe oricine, chiar şi un străin „o,frate, ...bucuria mea!” sau dimpotrivă, să zicem în gând când trecem pe lângă un cunoscut: „of, alt nesuferit!”. Aşa încât pentru sfânt, aproapele este un univers de bucurie şi viaţă, iar întâlnirea şi petrecerea cu el să fie „un rai”, iar pentru omul lipsit de iubire aproapele să-i fie „o gură de iad” de care e bine să te fereşti...

    Unii "se simt ca dracu" chiar şi în mănăstire, alţii sunt ca sfinţii şi în "pustia oraşului". Apoi să ne amintim şi de ceea ce s-a vestit despre "urâciunea pustiirii care va şedea în locul cel sfânt"(Matei 24,15)... sau vorba aceea din popor: "Înţeleptul se descurcă şi-n iad, prostul este nefericit şi-n rai "...Sunt şi aceste paradoxuri posibile ele fiind paradigmele lumii în care trăim.

     Iar, că să nu te sminteşti, trebuie să-ţi imaginezi, că " la mănăstire e iadul pe pământ, iar monahii îs nişte draci" zicea cu smerenie călugărească Paulin Leca (De la moarte la viaţă), autopersiflând tagma...şi totul cu ghilimele, bineînţeles...În sensul că, nu trebuie să idealizăm totul şi mai ales aspiraţiile noastre în raport cu lumea în care trăim, cu aşteptări imense de la ceilalţi sau de la viaţă ori să devenim nişte “mimosa pudica” în percepţiile noastre tactile la contactul cu realităţile prozaice din jurul nostru, cu maleficul în orice formă ar fi el sau cu maliţia manifestată de ceilalţi...

          Este adevărat, că fericirea sau nefericirea noastră nu ţine doar, exclusiv, de percepţia nostră, care  include o notă de subiectivitate, ci depinde şi de cum sunt oamenii cu care  relaţionăm, de cum sunt inimile şi minţile lor, dar aş zice că mai mult depinde de cum este inima şi mintea noastră, căci “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”(Arsenie Boca).

Aşadar, raiul sau iadul în care trăim depind foarte mult de cât “de obiectivi suntem noi în subiectivitatea noastră”, de “cugetul inimii”, de “simţirea minţii”, de armonia şi echilibrul dintre ele şi de conformitatea lor cu adevărul lucrurilor şi coerenţa lor cu tâlcul întâmplărilor din viaţa noastră.

Apoi de “văzduhul inimii noastre”, înţeles ca proiecţie a interiorităţii noastre în exterioritate - “din prea-plinul ei”, căci, uneori “inima are raţiuni pe care (nici) raţiunea nu le poate cunoaşte”(Blaise Pascal), astfel încât omul poate să surprindă plăcut sau neplăcut pe ceilalţi, să aibă neaşteptate reacţii emoţionale, explozii logoreice, impresionante manifestări de afecţiune,  pusee de iritabilitate, luxuriante expresivităţi artistice, controversate atitudini şi limbaj dificil de decriptat până şi de cei mai buni psihologi sau mai iscusiţi duhovnici, manifestări care toate vorbesc despre inefabilul fiinţei umane, de taina persoanei şi universul infinit misterios ce se naşte din expansiunea generată de “văzduhul inimii”...  

          Prin urmare, ţine şi de ceea ce înţelegem prin expresia “văzduhul inimii”, de sensurile denotative şi conotative ale ei. Sintagma denotă o anumită extensiune mentală şi dispersie a gândurilor care se nasc în inimă şi care  “umplu văzduhul” cu gânduri bune sau rele, curate sau spurcate şi care gânduri grevează atitudinea noastră faţă de lumea înconjurătoare,  faţă de ceilalţi, ele purtând, oarecum, energetic, pecetea eului, matricea sinelui nostru ce se propagă prin câmpuri până la marginile Universului... 

“Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (Matei 12:35). Se poate întâmpla însă, să mai vorbească omul "şi din gură"... şi se întâmplă cel mai des...ori să vorbească "la nervi", în situaţii limită...fără urme de afectivitate şi/sau de raţionalitate. E un neprevăzut şi acest fapt, care se poate transforma într-o zi, într-un iad, în care omul să se simtă singur, pentru că s-a izolat de ceilaţi sau ei de el, datorită “visteriei plină de răutăţi a inimii lui”sau datorită unei forme de paranoia sau de schizofrenie(schizo=ruptură în lb. gr.).  

Sensul suplimentar al expresiei, conotaţia ei aferentă se referă la modul cum este influenţată inima noastră de câmpurile învecinate cu care interferă, de mentalul colectiv sau pur şi simplu de  interacţiunea cu câte unul sau cu  toţi ceilalţi. În acest tip de interacţiuni de genul emiţător-receptor, în care rolurile se schimbă succesiv, există reciprocitate - acţiune şi reacţiune - din aceste  interferenţe dialogale, din aceste difuziuni emoţionale şi mentale se naşte iadul sau raiul în care trăim.

Poate fi un iad singurătatea, ostracizarea, marginalizarea silită sau dimpotrivă iadul pot fi ceilalţi cu care nu ştim să comunicăm, să dialogăm, pe de o parte, sau neomenia, mizantropia celorlaţi şi violenţa domestică a “celor de aproape ai noştri care departe au stat” (Psalm 37,11), pe de  altă parte.

Nu l-aş învinovăţi nici pe “călăul-social” prea tare pentru disfuncţile personajului agresat, pentru lipsa lui de tenacitate, de rezistenţă, de toleranţă şi de invulnerabilitate, dar nici pe victimă n-aş stigmatiza-o sever datorită acestei sensibilităţi şi neputinţe de a se apără ori pentru hiper-receptivitatea ei faţă de miediul ambiant stimulativ-agresiv şi faţă de negativitatea manifestată de colectivitate.

Multe agresiuni vin dinspre societate spre ins şi multe tensiuni, patimi şi conflicte se iscă între oameni care nu au afinităţi pentru un trai în comun , care nu împărtăşesc aceleaşi valori şi aspiraţii şi care nu se poziţionează corect unii faţă de a alţii, cu atitudini echilibrate şi coerente.

Nu ne rămâne decât să alegem în faţa invitaţiei Mântuitorului spre comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii noştri întreolaltă – “Calea Vieţii”...şi una chiar  a “ vieţii veşnice ”, în care iadul nu sunt ceilalţi, ci ceilalţi sunt raiul în care şi împreună cu care dorim să trăim...      

                                             Pr. Alin-Cristian Preotu