- eseu –teologumenă -
Motto:
“Pentru că roada
luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr.
Încercând ce este bineplăcut Domnului.
Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi.
Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină,
Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este”(Efeseni 5, 9 - 14)
Încercând ce este bineplăcut Domnului.
Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi.
Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină,
Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este”(Efeseni 5, 9 - 14)
Plecând de la acest text scris de Sf. Ap. Pavel şi
adaptându-l la unele situaţii concrete de viaţă, la care putem fi martori fiecare dintre noi, fie într-o poziţie de neutralitate, fie implicaţi emoţional, intelectual ori chiar
moral, prin coerenţa noastră decizională cu una din “tabere” sau puncte de
vedere exprimate public, voi încerca, cu modestele mele puteri speculative, să
intru cu „bisturiul în măruntaiele” acestei expresii
“Rău da' bun” şi plecând de
la aceasta, să încerc să
explic ceea ce se poate înţelege prin teologia „terţului
exclus”, având în vedere principiul cauzalităţii şi efectele „terţului exclus”.
Bunătatea are ca opus răutatea, care ar fi lipsa
ei, aşa cum răul este lipsa binelui sau întunericul este lipsa luminii.
Însă bunătatea pentru a fi desăvârşit bună, nu se
poate susţine şi cugeta fără a fi unită şi întemeiată pe adevăr şi dreptate.
Aşa cum reiese şi din textul de mai sus, “roada
luminii” nu este doar din bunătate, căci bunătatea fără adevăr şi fără
dreptate, nu mai este bunătate ci se numeşte, mai curând – răutate. Bunătatea
nu poate exclude adevărul şi dreptatea, ele trebuie incluse “ontologic” în
ideea de bunătate, altminteri nu mai este desâvârşit bună şi absolută, adică
sfântă; întrucât se poate cugeta un fel de bunătate care are „relaţii cordiale”
cu minciuna şi nedreptatea, care “face pace” între principiile contrare, însă o
astfel de bunătate nu dă sfinţenie.
Care sunt “roadele”? Aducem “roada luminii” sau ne facem părtaşi la “roada întunericului”?...
Prin acest tip de raţionament putem înţelege şi
expresiile aparent contradictorii „Rău da' bun” şi „Bun da' rău”.
Mântuitorul când a alungat cu biciul pe negustorii
din Templul de la Ierusalim, mâniindu-se şi mustrându-i pe aceştia, ar putea
părea la prima vedere în această ipostază a Sa, ca fiind lipsit de bunătate,
dar, de fapt era o manifestare a dreptăţii Sale, care a rămas nedespărţită de
adevărul şi de bunătatea Sa absolută. Faptul că, la Sinoadele ecumenice au fost
excomunicaţi ereticii, fiind combătute ereziile lor, nu a fost o manifestare lipsită
de bunătate a Sf. Părinţi, ci ei au apărat bunătatea credinţei mărturisind cu dreptate
adevărurile de credinţă. Exemplele biblice pot continua: izgonirea
protopărinţilor din rai, potopul, pierderea Sodomei şi Gomorei, suferinţa lui
Iov, pedepsirea egiptenilor, unele războaie , bolile, existenţa iadului, etc.
Expresiile „Rău da' bun” şi „Bun da' rău” sunt din
aceaşi categorie cu sintagma “ne războim cu pace”(vezi articolul cu aceaşi
denumire).
În sensul acesta găsim
la Sf Grigorie de Nazianz următoarea afirmaţie:
„Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace
care te desparte de Dumnezeu”.
Sabie, nu pace! zice şi Sfântul Nicolae Velimirovici :
“Nu socotiţi că
pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a
grăit Domnul. A se citi: "Nu am venit să împac adevărul şi minciuna,
înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi
omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie
ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece"(Învăţături despre
bine şi rău).
Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne?
Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna:
fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este
adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este
cuvântul lui Dumnezeu.
Situarea
noastră în sfera amoralităţii şi mai mult cea din sfera imoralităţii este marcată
implicit de culpabilitate. Nu e indicat,
să rămânem întotdeauna indiferenţi, doar observatori
neutri, ci uneori, e mai bine, chiar dacă suntem constrânşi de împrejurări, să
semnăm Status quo-ul cu una din părţile
beligerante, cu adeziune morală la una din tabere. Aici este discernământul,
dacă, când şi cu cine mă solidarizez. Contribui la o pace strâmbă ori mă implic
într-o luptă dreaptă, alături de bine, apărându-l. Mă războiesc cu pace ori
aleg apostazia...
Nu
trebuie să respingi ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti, încă…nu poţi să-ţi
asumi un rol, o poziţie conflictuală, când nu ţi-ai dat seama care-i miza,
care-i subiectul, care-i predicatul în propoziţie...
De câte ori n-am asistat, fiecare, la câte o
ceartă între 2, iar noi fiind doar spectatori, eventual arbitri, deci oricum nu
părţi în conflict, să stăm pe margine, privind cu detaşare . La această dispută
care ne-a găsit şi pe noi martori, putem să auzim pe fiecare zicând: eu am
dreptate, ba eu am dreptate, iar altul să zică: nici tu, nici tu nu aveţi
dreptate, iar acesta din urmă, al treilea, să aibă, de fapt, dreptate şi să
facă pace...
Acesta poate fi „terţul exclus” sau dimpotrivă „terţul
inclus” şi de implicarea sau neimplicarea lui să atârne pacea sau continuarea
ostilităţilor.
De asemenea, putem întâlni
situaţia şi des se întâmplă: „când 2 se ceartă şi aceasta să nu însemne, cu
necesitate, că nu se iubesc”,... „să se războiască cu pace”, de exemplu în
polemica de idei, aşa cum pot fi şi în situaţia: “de a se iubi cu toată ura” într-o
“colerică” de persoane.
Fiind atât de complicate
lucrurile şi de nuanţate, uneori, este necesar un „bisturiu fin” al Dialecticii,
al Logicii, a Hermeneuticii care sunt domenii ale Filosofiei sau mai bine zis
metode şi instrumente care pot ajută în acest demers, în această „operaţie pe
cord” sau direct „pe creier”.
Dialectica operează
cu noţiunile de teză şi antiteză, logica utilizează noţiunile de adevărat şi
fals, hermeneutica face o analiză critică a textelor fiind o metodă a interpretării şi înţelegerii acestora. Punând
accentul pe conţinut şi semnificaţie, indiferent de formă sau amănunte de
redactare, hermeneutica se deosebeşte astfel de exegeză.
Alteori, e bine să apelăm la cunoştinţe
de parapsihologie, psihanaliză, de limbaj neuro-lingvistic şi obligatoriu şi de
duhovnicie.
Pentru a putea vorbi, totuşi, de o teologie a „terţului exclus”, trebuie să
operăm cu mijloace specifice acestui domeniu şi anume exegeza, însă fără a neglija
celelalte instrumente ale filosofiei, precum şi cele enumerate mai sus,
conştienţi fiind că, o abordare interdisciplinară poate fi mai bogată în a
tâlcui expresiile: sau .
Întrucât exegeza este un
comentariu la un text biblic, iar expresiile nu sunt din Sf. Scriptură, putem
găsi un corespondent biblic şi anume la (Matei 7,15) expresia „lupul îmbrăcat
în piele de oaie”, iar la (Matei 10,16) se spune: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii
şi nevinovaţi ca porumbeii”. Putem, oarecum specula atunci, că există aşa
inversat şi categoria „mielo-lup” sau în loc de modelul literar al
„struţo-cămilei” să găsim modelul, cvasi-congruient cu acesta a
„porumbelului-şarpe”.
Alte
exprimări din registrul acesta mai găsim şi în anectodica populară sau în
apostrofările de pateric : “bun...de nimic, capabil...de orice”, “E smerit –
mândruleţu”, „dreptul mândru şi păcătosul smerit”, etc.
Aceste formulări biblice
sau literare nu este indicat să ne trimită, într-un mod pripit, la senţinţe şi
prejudecăţi. “Omul se uită la înfăţişare, la chip, Dumnezeu priveşte şi caută
la inima omului” sau “Dumnezeu a ales pe cele “nebune” ale lumii ca să ruşineze
pe cele <înţelepte> şi pe cele slabe , ca să ruşineze pe cele tari”(Sf.
Scriptură).
Aşadar, de multe ori ochiul poate fi amăgit,
simţurile por fi înşelate de aparenţe, mintea se poate iluziona cu erorile ei. Potrivit textelor invocate mai sus,
omul poate fi: ori “nevinovat ca porumbelul”, însă ca „şarpele la înţelepciune”,
ori „lup cu înfăţişare de oaie”, dar la inimă cu „nărav” de lup; după cum poate
să mai fie sau “brânză bună în burduf de câine” sau să pară smerit, deşi este
foarte orgolios.
Deci, există şi speciile: “Rău da' bun” şi „Bun da'
rău”...
Pentru mai multă edificare
să navigăm puţin prin arealul filosofic şi să zicem că, axioma tomistă:
"Mai multe adevăruri-nici un adevăr" a postulat încă din sec. 13
"primatul" şi unicitatea Adevărului, a Binelui, a Frumosului, a
Luminii divine...care sunt valori absolute, iar Absolutului nu i se poate opune
decât, cel mult Non-Absolutul, ne-Fiinţa... deci, nu relativul:
întunericul - ca lipsă a Luminii, răul - ca lipsă a Binelui ...
Cu toate acestea şi această „axiomă”
este depăşită.
În
faţa acestei axiome "de Aquino", viziunea "neo-maniheistă"
potrivit căreia totul se zbate între bine şi rău, între lumină şi întuneric
păleşte într-o "sumbră" obscuritate ideologică.
Mărturie stau multe din textele scripturistice,
cele de mai jos, ca şi cele enumerate mai sus, acestea fiind doar câteva dintre
ele şi care constituie argumente în sprijinul celor afirmate. Potrivit acestora,
principiile contrare pot coexista antinomic sau aparent, ele vădindu-se unul pe
altul şi unul prin altul, în sensul că, binele se vădeşte, mai lesne, ceea ce
este prin oglindirea sa în rău, tot aşa cum bărbatul se vădeşte, mai lesne,
ceea ce este lângă femeie, lumina şi întunericul se descoperă una pe alta;
ambele ne învaţă că, uneori, lumina strălucitoare orbeşte şi poate deveni
întuneric, iar întunericul poate fi “pedagog spre lumină” şi că, Dumnezeu le-a
creat, ca noi să înţelegem lucrarea Logosului şi în felul acesta să dobândim
“ştiinţă” mai multă, prin sinteza: tezei cu antiteza, deci nu dialectic, ci “trialectic”.
Adică, dincolo de lumină şi întuneric sunt şi alte
realităţi antinomice, aproape contradictorii : “ cum este întunericul ei, aşa
este şi lumina ei” .
“Dar întunericul nu este întuneric
la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi
lumina ei” (Psalm138,12)
“Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii
vesteşte ştiinţă” (Psalm 18,1-2)
„Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a
cuprins-o" (Ioan 1, 5).
„Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii;
cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
(Ioan 8, 12) şi cu toate acestea se
vorbeşte şi despre “întunericul divin”.
De altfel şi în iconografia ortodoxă, icoana
Învierii îl reprezintă pe Hristos înfăşurat în lumină, însă contururile sunt
din ce în ce mai întunecate pe măsură ce se apropie de siluetă. Aceasta vrea să
evidenţieze incognoscibilitatea şi incomprehensibilitatea fiinţei Sale, care
rămâne necunoscută omului, “întunecată”, deşi este infinit mai luminoasă în
esenţa ei.
Nici
«logica aristotelică», care lucrează numai cu «fals» şi «adevărat», nu
consideră că, dualismul sistemelor se bazează pe «principii obiective» fără un
«terţ exclus».
Cred
că, «terţul exclus» este salvarea din "prizonieratul" gândirii
dialectice şi, de asemenea, poate fi rezolvarea sistemelor duale în care suntem
obişnuiţi să gândim, care te blochează în scheme de tipul X - Non X = Y... sau
poate, «gândirea laterală», poate fi o punte interpretativă a realităţii, de
"tip Z" - ca un corespondent al gândirii intuitive,
creativ-speculative, aşa cum a mai fost numită de filozofi ca Edward de
Bono.
Însă “apofatismul de
gradul 3”, al cunoaşterii şi gândirii mistice, aşa cum au denumit-o
teologii, te poziţionează pe altă axă şi perspectivă de interpretare şi
în altă dimensiune decât cea a suprafeţelor(XY) sau cea a volumelor(XYZ); ea nu
mai este nici gândire verticală, nici gândire laterală, nici sisteme duale de
tipul: “lumină-întuneric”, “bine-rău”, „adevărat-fals”; ea este peste
lucrările fireşti ale minţii, mai presus de vedere, de simţire, de cunoştinţă,
de înţelegere, este mai presus de ştiinţă, ea este "neştiinţă" sau
"întunericul divin"(Dionisie Areopagitul).
Deci,
de la un anumit nivel orice concept, teorie, gândire, etc, care îşi propun să
descrie lumea sensibilă şi/sau inteligibilă devin irelevante. Lumina
creată, dar - mai ales- cea "necreată" are un spectru mult mai
larg... Raza de lumină a curcubeului este o lumină în 7 culori…şi curcubeul a
fost pus ca "semn"; are un "înţeles". Pentru fizicieni este
un fenomen optic şi meteorologic, pentru artişti un "simbol", pentru
poeţi o "metaforă", pentru bibliofili şi teologi este "o
făgăduinţă", ş.a.m.d.
Există o
"făgăduinţă" a decriptării "semnelor" şi a
"simbolurilor", o ştiinţă a interpretării "textelor", o
hermeneutică transcedentală, etc şi peste toate acestea tronează ca o regină -
"teologia mistică contemplativă"..."vederea celor nevăzute"
şi "înţelegerea celor de ne-înţeles" sau "mai presus de
înţeles" şi "acţiunea contemplativă"(Sf. Simeon Noul Teolog)...
În teologia trinitară aritmetica sau limbajul
matematic este depăşit: 1+1+1 ≠ 3, 1+1+1=1. Nu există triteism, ci monoteism, “Unul
în Treime”.
“Unitatea şi trinitatea” este paradigma în care
trebuie să gândim realitatea, raporturile noastre cu noi înşine, cu semenii, cu
universul în care trăim, cu divinitatea .
“Unitatea”
este cifra de destin a divinului, dar şi a umanului, dată fiind unicitatea
persoanelor trinitare, dar şi umane, iar „Trinitatea” relevă relaţionarea
interpersonală şi dumnezeiască şi omenească, eu-tu şi el/ea, iar această
mulţime devine “noi” şi “noi înşine”, în acelaşi timp, în înţelesul atât de unitate, cât şi de
trinitate, faptul că: “terţul exclus”
trebuie să devină “terţul inclus”...
Nu vom înţelege mai nimic despre noi înşine, dacă
rămân în noi înşine; privindu-ne în oglindă ne vom admira narcisist şi vom
ajunge, probabil la “slava deşartă” ori la concluzia că, suntem Feţi Frumoşi
sau Ilene Cosânzene. De asemenea, realitatea înconjurătoare şi adevărul
lucrurilor sunt cunoscute de noi, oarecum, “ca prin oglindă, în ghicitură”.
Dacă ne vom privi prin ochii celorlaţi vom înţelege mai mult despre noi; asta
în măsura în care cei din jur sunt oneşti şi sinceri în aprecierile lor şi nu
doar “ne cântă în strună”... Privirea idolatră a prietenilor desfigurează, iar
uneori critica “vrăjmaşilor” este ziditoare, edificatoare.
Dacă, însă oglinda noastră, în care privim şi ne
privim, realitatea şi pe noi înşine, este Hristos, valoarea de adevăr a
judecăţilor noastre, va înlocui valoarea lipsită de adevăr a prejudecăţilor
noastre. Altminteri, ne aflăm în următoarea situaţie, când zice Domnul:
„Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre, iar judecăţile voastre nu sunt ca
judecăţile Mele”(Isaia).
Ori ne regăsim în cuvintele lui C.G. Jung: “A
gândi este atât de greu încât cei mai mulţi judecă”(Tipuri psihologice).
Coborând cu aceste consideraţii în cotidian, vom
putea afirma că: dacă egoismul din cuplul conjugal: bărbat –femeie se elimină
prin apariţia copilului, acesta fiind un terţ exclus iniţial, cât timp se
rămâne în bipolaritate, când apare un copil putem vorbi de un terţ inclus
ulterior, care dă sens - multiplu şi deschide spre comuniune de iubire mai
largă de doi şi spre dialog generalizat...
Aşadar, se profilează, în toate exemplificările de
până acum, prin terţus exclus: gândirea laterală, care poate fi salvatoare din
captivitatea bipolarităţii, ca o rază de lumină care vine de undeva, de la
cineva... ori chiar de la noi înşine, dacă privim şi ne privim cu detaşare, cu
lepădare de sine... ori dacă dorind să obiectivăm realitatea, reuşim să fim
„obiectivi în subiectivitatea noastră” atunci când o supunem observaţiei sub
lupa raţionamentelor...
Prin urmare, maliţiozitatea poate fi simulată ori
disimulată, oarecum ludic şi cu scop bun şi fără substituire, atunci când dorim
să jucăm rolul justiţiarului, ori a criticului literar, ori pe a lui
Mefistofel, ori pe cel de avocat al diavolului, afişând „vindicativ, revanşard”
drapelul de luptă...
Dacă în această joacă de oameni mari există un
„protocol” acceptat de părţi poate să înceapă jocul, dacă se fac păcate, trebuie
regretate şi evitate!...însă doar cele care fac rău, nu şi cele care fac bine,
prin efectele lor...Există în anumite situaţii şi "rău necesar",
îngăduit de Sus, ca o pedagogie "spre mustrare, îndreptare şi
înţelepţire"...Asta înseamnă să fii : "Rău, da bun"...
"Roada luminii este în orice bunătate, adevăr
şi dreptate(Efeseni, cap.5)". Însă, când bunătatea este despărţită de
adevăr şi de dreptate, nu mai este bunătate, ci se numeşte răutate...
Doamne, ajută-ne nouă să aducem “roada luminii” şi
Te mai rugăm, Doamne Iisuse Hristoase: „pe cei buni întru bunătate îi păzeşte,
iar pe cei răi buni îi fă cu bunătatea Ta, ca să fim toţi, Doamne, “răi da′
buni” ori “buni da′ buni” ....Amin.