Iubesc, deci exist
Pr. Alin-Cristian Preotu
Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe
Dumnezeu, pe aproapele - care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură
suficientă în această privinţă.
Interogaţia devine mai acută în adolescenţă, când
iubirea îşi păstrează aerul pueril, şi parfumul juvenil şi doar cu timpul,
răspunsul la această întrebare capătă consistenţă şi cu vârsta.
Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a
concluzionat că, dacă omul cugetă, există: <...cugito, ergo sum >, am
putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, ci faptic, real şi fără
îndoială că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi
trăirea ei îmi poate conferi nu doar existenţă Aici, ci şi nemurire, Dincolo.
Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl ca
Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se
dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele
milostivirii sufleteşti şi trupeşti.
Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este
doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne
mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa, pe Golgota, unde pe Cruce
fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite,
pentru că nu venise să facă voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a
Tatălui. Acesta-i Logosul Evangheliei şi aceasta-i gândirea lui Dumnezeu: să
gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui.
Finalmente, ultima treaptă a iubirii, a unirii şi
a fiinţării noastre desăvârşite în Dumnezeu este contemplaţia, anume a dobândi
gândul lui Hristos şi iubirea Lui, adică a vedea, a gândi, a înţelege şi a iubi
pe Creator, creaturile şi creaţia Sa la fel ca şi El, după chipul şi asemănarea
Lui.
Aş zice că, dragostea are de străbătut “o cale
îngustă pe care puţini o află” de la minte la inimă şi invers, pentru a deveni
strălucitoare, “Inima fiind rădăcina minţii”(Sf. N. Aghioritul) şi nu rătăcind
pe “un drum lat şi larg pe care mulţi mergând, duc iubirea la pieire şi se duc
la pieire” şi anume de la inimă la mintea-creier pentru a o transforma în
“materie cenuşie”. “Inima are nişte raţiuni despre care mintea nu cunoaşte
nimic ”, zicea B. Pascal, evidenţiind, fără să-şi dea seama, “cugetul inimii”
despre care au vorbit Sfinţii Părinţi filocalici şi că, în felul acesta, “paza minţii” nu se poate realiza decât dacă
mintea pogoară la inimă unde-i este locul şi rădăcina, într-un mod duhovnicesc
şi ontologic în ce priveşte fiinţa ei spirituală şi fiinţarea.
Multă vreme
dragostea bate cu insistenţă la porţile inimii, uitând că Hristos este
“calea” şi “uşa”, mai ales în prima
tinereţe şi iese de acolo, iraţională, “oarbă”, pentru a se sui, ulterior, la
minte, la înţelesurile ei, la înţelepciune, la inteligenţa emoţională. Deja,
când ajunge dragostea la minte, creierul care, de obicei analizează la rece
orice sentiment şi dă verdicte, reuşeşte să mai atenueze, cu prudenţa-i
specifică, vâltoarea inimii şi uite aşa, cu anii şi cu vremea ajungem, pe
nesimţite, să iubim tot mai puţin şi să gândim tot mai mult...Adică să nu mai
iubim cu inima, ci doar cu mintea, să gândim iubirea şi să iubim gândirea, nu
să o mai trăim, devenind mult mai cerebrali în manifestările de afecţiune
îndreptate către semenii noştri şi către oricine.
Astăzi,
pretutindeni observăm, monopulul iubirii declarate îndrăzneţ, asupra iubirii
manifestate cu cuminţenie şi răspândirea tot mai largă a iubirii erotizate,
fără pudoare, faţă de iubirea manifestată spiritual, tot mai mai pudică, în
zilele noastre şi atât de discretă, din păcate.
Iubirea “îmbătrâneşte” cu trecerea anilor,
întrucât o vedem la copii cât de frumos se manifestă prin atitudini, priviri şi
fapte şi mai puţin prin vorbe, iar la adulţi cât de “frumos” se declară prin
vorbe şi mai puţin prin atitudini, priviri şi fapte. Se inversează ceva, anume
ponderea, rolul şi controlul exercitat de raţiune în raport cu afectivitatea,
faptul că devenim, cu vârsta, mai
inteligibili şi mai puţin sensibili.
În felul acesta înţelegem, de ce sunt atât de
surprinzătoare reacţiile emoţionale ale copiilor, care zic: “ Înţelepciunea şi
iubirea noastră este jocul ”, apoi a tinerilor înflăcăraţi, care zic: “Jocul şi
înţelepciunea noastră este iubirea” şi
cât de calculaţi suntem noi maturii, când zicem: “Iubirea şi jocul nostru este
înţelepciunea”. A surprins bine- L. Blaga - stadiile parcurse de individ şi
preponderenţa trăsăturilor dominatoare în desfăşurarea lor cronologică.
Dar, dacă
ne gândim bine că, “Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8), că toată “Legea şi
prorocii” sunt cuprinse în porunca dragostei, că “dragostea nu cade
niciodată”(I Corinteni,cap.13,8), că este şi rămâne cea mai mare dintre
virtuţi, că o iubire ortodoxă presupune trăire, parcă tot mai tare şi aproape
sigur, ne putem dori fiecare, să nu mai îmbătrânim, “să rămânem în iubire, să
rămânem în Dumnezeu”(I Ioan 4,16), trăind o “tinereţe fără de bătrâneţe şi o
viaţă fără de moarte”,... aşa cumva, oarecum, veşnic îndrăgostiţi...
Mai mult, cât timp tânărul caută iubirea vieţii
lui, încă mai manifestă o oarecare disponibilitate afectivă şi deschidere,
întrucât în potenţialitatea iubirii sale sunt cuprinse nenumărate persoane care
ar corespunde criteriilor sale elective. După ce şi-a întâlnit jumătatea şi s-a
format perechea, cercul se închide, şi mai mult, iar după căsătorie,
considerând iubirea o chestiune de intimitate, de jurământ , din nefericire, se
ermetizează şi mai tare între zidurile casei, la domiciliu. Acest mod de a
înţelege fidelitatea conjugală, ca închidere şi prizonierat – ca rob al omului
şi nicidecum deschidere şi libertate responsabilă – ca rob al lui Hristos,
circumscrişi şi proscrişi într-o iubire care exclude de la comuniunea de
dragoste, ce trebuie să o avem cu toţi oamenii, după porunca Domnului,
indiferent că suntem căsătoriţi ori ba, este o formă îngustă, eronată, egoistă
de a trăi acest frumos sentiment – numit dragostea de aproapele.
Alminteri,
nu s-au înţeles bine, rosturile conjugale ale soţilor - de a trăi Taina
Iubirii, prin a fi şi a rămâne “în
Hristos şi în Biserică”, care chiar dacă-şi aparţin unul altuia fiind “un
trup”, datori fiind cu dragostea unul faţă de altul - cu toată credincioşia, nu
rămân captivi “trupului conjugal”, ci se iubesc, respectându-şi jurămintele -
cu toată libertatea fiilor şi a fiicelor lui Dumnezeu.
Toată această aserţiune este o pledoarie a iubirii creştine şi o apologie a Nunţii, în care Mire rămâne
Hristos, iar noi - prietenii mirelui, iar toţi ceilalţi semeni ai noştri –
nuntaşi ai Nunţii noastre, pentru a se putea trăi dragostea şi bucuria Unuia
faţă de toţi şi a toţi şi toate faţă de Unul.
Caracterul iubirii autentic creştine este acela
că, ea adună şi trebuie să se adune şi să cuprindă pe câţi mai mulţi oameni; ea
îmbrăţişează nu numai pe aproapele, care-mi este rudă, soţ, soţie,copil sau
prieten, ci şi pe străin şi pe vrăjmaş. Pin urmare, iubirea creştină se
manifestă cu extindere şi cuprindere la toţi oamenii, îmbogăţindu-se cu fiecare
şi îmbogăţindu-ne pe fiecare şi fiind mai mulţi se adună recapitulativ,
adunându-ne în unitate şi armonie de cuget şi simţiri.
Mântuitorul a arătat că, după Învierea de apoi,
oamenii “nu se vor mai însura şi nu se vor mai mărita”, ci vor fi ca “îngerii
lui Dumnezeu, în trup”, evocând, astfel faptul că “dragostea nu va cadea
niciodată”(ICorinteni,cap.13) şi că ea nu se manifestă doar în “bisericuţe”,
fie ele şi cele de acasă, adică, exclusiv, în familie, ci, mai curând în
Biserică, în familia cea mare, unde sunt cuprinşi toţi şi toate, în iubirea
întreolaltă, oameni şi Dumnezeu, în care toată lumea devine Biserică.
Formele patologice ale trăirilor afective denotă
şi anumite forme de exclusivism şi mizantropie, egotisme dezavuate în
parabolele biblice. Pentru exemplificare avem pilda fecioarelor nebune, care au
considerat că, este suficientă castitatea lor şi iubirea faţă de Mire, fără
dragoste faţă de oameni, manifestată prin faptele bune şi compasiune sau pilda bogatului nemilostiv, care a căzut
în autosuficienţa iubirii de sine, cu excludere de la această iubire şi a lui
Dumnezeu şi a săracului-aproape de poarta sa. De asemenea, şi exemplul fariseului care a arătat o
credinţă şi o iubire rigoriste la precepte şi forme, în exclusivitate faţă de
Dumnezeu şi neextrapolată şi la semenii săi, în fondul ei.
Aşadar, formula consacrată deja în titulaturile
livreşti: “iubesc, deci exist”, exprimă o vocaţie creştină, în care cel locuit
de Dumnezeu este strămutăt în alte evidenţe ale existenţei sale, în care
iubirea nu este o filozofie care nu există şi fără de viaţă, ci devine o
virtute trăită şi propria sa filozofie de viaţă.
