Teologia „terţului exclus”

            - eseu –teologumenă -

    Motto:

“Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. 
Încercând ce este bineplăcut Domnului. 
Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă.  Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi. 
Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, 
Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este”(Efeseni 5, 9 - 14)

Plecând de la acest text scris de Sf. Ap. Pavel şi adaptându-l la unele situaţii concrete de viaţă, la care putem fi martori  fiecare dintre noi, fie într-o poziţie de neutralitate, fie implicaţi emoţional, intelectual ori chiar moral, prin coerenţa noastră decizională cu una din “tabere” sau puncte de vedere exprimate public, voi încerca, cu modestele mele puteri speculative, să intru cu „bisturiul în măruntaiele” acestei expresii “Rău da' bun” şi plecând de la aceasta, să  încerc să explic ceea ce se poate înţelege prin teologia „terţului exclus”, având în vedere principiul cauzalităţii şi efectele  „terţului exclus”.

Bunătatea are ca opus răutatea, care ar fi lipsa ei, aşa cum răul este lipsa binelui sau întunericul este lipsa luminii.

Însă bunătatea pentru a fi desăvârşit bună, nu se poate susţine şi cugeta fără a fi unită şi întemeiată pe adevăr şi dreptate.

Aşa cum reiese şi din textul de mai sus, “roada luminii” nu este doar din bunătate, căci bunătatea fără adevăr şi fără dreptate, nu mai este bunătate ci se numeşte, mai curând – răutate. Bunătatea nu poate exclude adevărul şi dreptatea, ele trebuie incluse “ontologic” în ideea de bunătate, altminteri nu mai este desâvârşit bună şi absolută, adică sfântă; întrucât se poate cugeta un fel de bunătate care are „relaţii cordiale” cu minciuna şi nedreptatea, care “face pace” între principiile contrare, însă o astfel de bunătate nu dă sfinţenie.

Care sunt “roadele”? Aducem “roada luminii”  sau ne facem părtaşi la  “roada întunericului”?...

Prin acest tip de raţionament putem înţelege şi expresiile aparent contradictorii „Rău da' bun” şi „Bun da' rău”.

Mântuitorul când a alungat cu biciul pe negustorii din Templul de la Ierusalim, mâniindu-se şi mustrându-i pe aceştia, ar putea părea la prima vedere în această ipostază a Sa, ca fiind lipsit de bunătate, dar, de fapt era o manifestare a  dreptăţii Sale, care a rămas nedespărţită de adevărul şi de bunătatea Sa absolută. Faptul că, la Sinoadele ecumenice au fost excomunicaţi ereticii, fiind combătute ereziile lor, nu a fost o manifestare lipsită de bunătate a Sf. Părinţi, ci ei au apărat bunătatea credinţei mărturisind cu dreptate adevărurile de credinţă. Exemplele biblice pot continua: izgonirea protopărinţilor din rai, potopul, pierderea Sodomei şi Gomorei, suferinţa lui Iov, pedepsirea egiptenilor, unele războaie , bolile, existenţa iadului, etc.

Expresiile „Rău da' bun” şi „Bun da' rău” sunt din aceaşi categorie cu sintagma “ne războim cu pace”(vezi articolul cu aceaşi denumire).

În sensul acesta găsim la Sf Grigorie de Nazianz următoarea afirmaţie:

„Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”.

Sabie, nu pace!  zice şi Sfântul Nicolae Velimirovici :

“Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: "Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece"(Învăţături despre bine şi rău).

      Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu.

            Situarea noastră în sfera amoralităţii şi mai mult cea din sfera imoralităţii este marcată implicit de culpabilitate.  Nu e indicat, să rămânem întotdeauna indiferenţi, doar observatori neutri, ci uneori, e mai bine, chiar dacă suntem constrânşi de împrejurări, să semnăm Status quo-ul  cu una din părţile beligerante, cu adeziune morală la una din tabere. Aici este discernământul, dacă, când şi cu cine mă solidarizez. Contribui la o pace strâmbă ori mă implic într-o luptă dreaptă, alături de bine, apărându-l. Mă războiesc cu pace ori aleg apostazia...

            Nu trebuie să respingi ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti, încă…nu poţi    să-ţi asumi un rol, o poziţie conflictuală, când nu ţi-ai dat seama care-i miza, care-i subiectul, care-i predicatul în propoziţie...

De câte ori n-am asistat, fiecare, la câte o ceartă între 2, iar noi fiind doar spectatori, eventual arbitri, deci oricum nu părţi în conflict, să stăm pe margine, privind cu detaşare . La această dispută care ne-a găsit şi pe noi martori, putem să auzim pe fiecare zicând: eu am dreptate, ba eu am dreptate, iar altul să zică: nici tu, nici tu nu aveţi dreptate, iar acesta din urmă, al treilea, să aibă, de fapt, dreptate şi să facă pace...

Acesta poate fi „terţul exclus” sau dimpotrivă „terţul inclus” şi de implicarea sau neimplicarea lui să atârne pacea sau continuarea ostilităţilor.

            De asemenea, putem întâlni situaţia şi des se întâmplă: „când 2 se ceartă şi aceasta să nu însemne, cu necesitate, că nu se iubesc”,... „să se războiască cu pace”, de exemplu în polemica de idei, aşa cum pot fi şi în situaţia: “de a se iubi cu toată ura” într-o “colerică” de persoane.

            Fiind atât de complicate lucrurile şi de nuanţate, uneori, este necesar un „bisturiu fin” al Dialecticii, al Logicii, a Hermeneuticii care sunt domenii ale Filosofiei sau mai bine zis metode şi instrumente care pot ajută în acest demers, în această „operaţie pe cord” sau direct „pe creier”.

Dialectica operează cu noţiunile de teză şi antiteză, logica utilizează noţiunile de adevărat şi fals, hermeneutica face o analiză critică a textelor fiind o metodă a  interpretării şi înţelegerii acestora. Punând accentul pe conţinut şi semnificaţie, indiferent de formă sau amănunte de redactare, hermeneutica se deosebeşte astfel de exegeză.   Alteori, e bine să apelăm la cunoştinţe de parapsihologie, psihanaliză, de limbaj neuro-lingvistic şi obligatoriu şi de duhovnicie.

Pentru a putea vorbi, totuşi, de o teologie a „terţului exclus”, trebuie să operăm cu mijloace specifice acestui domeniu şi anume exegeza, însă fără a neglija celelalte instrumente ale filosofiei, precum şi cele enumerate mai sus, conştienţi fiind că, o abordare interdisciplinară poate fi mai bogată în a tâlcui expresiile:   sau  .

            Întrucât exegeza este un comentariu la un text biblic, iar expresiile nu sunt din Sf. Scriptură, putem găsi un corespondent biblic şi anume la (Matei 7,15) expresia „lupul îmbrăcat în piele de oaie”, iar la (Matei 10,16) se spune: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”. Putem, oarecum specula atunci, că există aşa inversat şi categoria „mielo-lup” sau în loc de modelul literar al „struţo-cămilei” să găsim modelul, cvasi-congruient cu acesta a „porumbelului-şarpe”.

            Alte exprimări din registrul acesta mai găsim şi în anectodica populară sau în apostrofările de pateric : “bun...de nimic, capabil...de orice”, “E smerit – mândruleţu”, „dreptul mândru şi păcătosul smerit”, etc.

            Aceste formulări biblice sau literare nu este indicat să ne trimită, într-un mod pripit, la senţinţe şi prejudecăţi. “Omul se uită la înfăţişare, la chip, Dumnezeu priveşte şi caută la inima omului” sau “Dumnezeu a ales pe cele “nebune” ale lumii ca să ruşineze pe cele <înţelepte> şi pe cele slabe , ca să ruşineze pe cele tari”(Sf. Scriptură).

Aşadar, de multe ori ochiul poate fi amăgit, simţurile por fi înşelate de aparenţe, mintea se poate iluziona cu erorile ei.            Potrivit textelor invocate mai sus, omul poate fi: ori “nevinovat ca porumbelul”, însă ca „şarpele la înţelepciune”, ori „lup cu înfăţişare de oaie”, dar la inimă cu „nărav” de lup; după cum poate să mai fie sau “brânză bună în burduf de câine” sau să pară smerit, deşi este foarte orgolios.

Deci, există şi speciile:  “Rău da' bun” şi „Bun da' rău”...

            Pentru mai multă edificare să navigăm puţin prin arealul filosofic şi să zicem că, axioma tomistă: "Mai multe adevăruri-nici un adevăr" a postulat încă din sec. 13 "primatul" şi unicitatea Adevărului, a Binelui, a Frumosului, a Luminii divine...care sunt valori absolute, iar Absolutului nu i se poate opune decât, cel mult Non-Absolutul,       ne-Fiinţa... deci, nu relativul: întunericul - ca lipsă a Luminii, răul - ca lipsă a Binelui ...

 Cu toate acestea şi această „axiomă” este depăşită.

            În faţa acestei axiome "de Aquino", viziunea "neo-maniheistă" potrivit căreia totul se zbate între bine şi rău, între lumină şi întuneric păleşte într-o "sumbră" obscuritate ideologică.

Mărturie stau multe din textele scripturistice, cele de mai jos, ca şi cele enumerate mai sus, acestea fiind doar câteva dintre ele şi care constituie argumente în sprijinul celor afirmate. Potrivit acestora, principiile contrare pot coexista antinomic sau aparent, ele vădindu-se unul pe altul şi unul prin altul, în sensul că, binele se vădeşte, mai lesne, ceea ce este prin oglindirea sa în rău, tot aşa cum bărbatul se vădeşte, mai lesne, ceea ce este lângă femeie, lumina şi întunericul se descoperă una pe alta; ambele ne învaţă că, uneori, lumina strălucitoare orbeşte şi poate deveni întuneric, iar întunericul poate fi “pedagog spre lumină” şi că, Dumnezeu le-a creat, ca noi să înţelegem lucrarea Logosului şi în felul acesta să dobândim “ştiinţă” mai multă, prin sinteza: tezei cu antiteza, deci nu dialectic, ci “trialectic”.

Adică, dincolo de lumină şi întuneric sunt şi alte realităţi antinomice, aproape contradictorii : “ cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei” .

            “Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei” (Psalm138,12)

“Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18,1-2)

„Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5).

„Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)  şi cu toate acestea se vorbeşte şi despre “întunericul divin”.

De altfel şi în iconografia ortodoxă, icoana Învierii îl reprezintă pe Hristos înfăşurat în lumină, însă contururile sunt din ce în ce mai întunecate pe măsură ce se apropie de siluetă. Aceasta vrea să evidenţieze incognoscibilitatea şi incomprehensibilitatea fiinţei Sale, care rămâne necunoscută omului, “întunecată”, deşi este infinit mai luminoasă în esenţa ei.

            Nici «logica aristotelică», care lucrează numai cu «fals» şi «adevărat», nu consideră că, dualismul sistemelor se bazează pe «principii obiective» fără un «terţ exclus».

            Cred că, «terţul exclus» este salvarea din "prizonieratul" gândirii dialectice şi, de asemenea, poate fi rezolvarea sistemelor duale în care suntem obişnuiţi să gândim, care te blochează în scheme de tipul X - Non X = Y... sau poate, «gândirea laterală», poate fi o punte interpretativă a realităţii, de "tip Z" - ca un corespondent al gândirii intuitive, creativ-speculative, aşa cum a mai fost numită de filozofi ca Edward de Bono. 

            Însă “apofatismul de gradul 3”, al cunoaşterii şi gândirii mistice, aşa cum au denumit-o teologii,  te poziţionează pe altă axă şi perspectivă de interpretare şi în altă dimensiune decât cea a suprafeţelor(XY) sau cea a volumelor(XYZ); ea nu mai este nici gândire verticală, nici gândire laterală, nici sisteme duale de tipul: “lumină-întuneric”, “bine-rău”, „adevărat-fals”;  ea este peste lucrările fireşti ale minţii, mai presus de vedere, de simţire, de cunoştinţă, de înţelegere, este mai presus de ştiinţă, ea este "neştiinţă" sau "întunericul divin"(Dionisie Areopagitul).

            Deci, de la un anumit nivel orice concept, teorie, gândire, etc, care îşi propun să descrie lumea sensibilă şi/sau inteligibilă devin irelevante.  Lumina creată, dar - mai ales- cea "necreată" are un spectru mult mai larg... Raza de lumină a curcubeului este o lumină în 7 culori…şi curcubeul a fost pus ca "semn"; are un "înţeles". Pentru fizicieni este un fenomen optic şi meteorologic, pentru artişti un "simbol", pentru poeţi o "metaforă", pentru bibliofili şi teologi este "o făgăduinţă", ş.a.m.d.

            Există o "făgăduinţă" a decriptării "semnelor" şi a "simbolurilor", o ştiinţă a interpretării "textelor", o hermeneutică transcedentală, etc şi peste toate acestea tronează ca o regină - "teologia mistică contemplativă"..."vederea celor nevăzute" şi "înţelegerea celor de ne-înţeles" sau "mai presus de înţeles" şi "acţiunea contemplativă"(Sf. Simeon Noul Teolog)...

În teologia trinitară aritmetica sau limbajul matematic este depăşit: 1+1+1 ≠ 3, 1+1+1=1. Nu există triteism, ci monoteism, “Unul în Treime”.

“Unitatea şi trinitatea” este paradigma în care trebuie să gândim realitatea, raporturile noastre cu noi înşine, cu semenii, cu universul în care trăim, cu divinitatea .

            “Unitatea” este cifra de destin a divinului, dar şi a umanului, dată fiind unicitatea persoanelor trinitare, dar şi umane, iar „Trinitatea” relevă relaţionarea interpersonală şi dumnezeiască şi omenească, eu-tu şi el/ea, iar această mulţime devine “noi” şi “noi înşine”, în acelaşi timp,  în înţelesul atât de unitate, cât şi de trinitate, faptul că:  “terţul exclus” trebuie să devină “terţul inclus”...

Nu vom înţelege mai nimic despre noi înşine, dacă rămân în noi înşine; privindu-ne în oglindă ne vom admira narcisist şi vom ajunge, probabil la “slava deşartă” ori la concluzia că, suntem Feţi Frumoşi sau Ilene Cosânzene. De asemenea, realitatea înconjurătoare şi adevărul lucrurilor sunt cunoscute de noi, oarecum, “ca prin oglindă, în ghicitură”. Dacă ne vom privi prin ochii celorlaţi vom înţelege mai mult despre noi; asta în măsura în care cei din jur sunt oneşti şi sinceri în aprecierile lor şi nu doar “ne cântă în strună”... Privirea idolatră a prietenilor desfigurează, iar uneori critica “vrăjmaşilor” este ziditoare, edificatoare.

Dacă, însă oglinda noastră, în care privim şi ne privim, realitatea şi pe noi înşine, este Hristos, valoarea de adevăr a judecăţilor noastre, va înlocui valoarea lipsită de adevăr a prejudecăţilor noastre. Altminteri, ne aflăm în următoarea situaţie, când zice Domnul: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre, iar judecăţile voastre nu sunt ca judecăţile Mele”(Isaia).

Ori ne regăsim în cuvintele lui C.G. Jung: “A gândi este atât de greu încât cei mai mulţi judecă”(Tipuri psihologice).

Coborând cu aceste consideraţii în cotidian, vom putea afirma că: dacă egoismul din cuplul conjugal: bărbat –femeie se elimină prin apariţia copilului, acesta fiind un terţ exclus iniţial, cât timp se rămâne în bipolaritate, când apare un copil putem vorbi de un terţ inclus ulterior, care dă sens - multiplu şi deschide spre comuniune de iubire mai largă de doi şi spre dialog generalizat...

Aşadar, se profilează, în toate exemplificările de până acum, prin terţus exclus: gândirea laterală, care poate fi salvatoare din captivitatea bipolarităţii, ca o rază de lumină care vine de undeva, de la cineva... ori chiar de la noi înşine, dacă privim şi ne privim cu detaşare, cu lepădare de sine... ori dacă dorind să obiectivăm realitatea, reuşim să fim „obiectivi în subiectivitatea noastră” atunci când o supunem observaţiei sub lupa raţionamentelor...

Prin urmare, maliţiozitatea poate fi simulată ori disimulată, oarecum ludic şi cu scop bun şi fără substituire, atunci când dorim să jucăm rolul justiţiarului, ori a criticului literar, ori pe a lui Mefistofel, ori pe cel de avocat al diavolului, afişând „vindicativ, revanşard” drapelul de luptă...

Dacă în această joacă de oameni mari există un „protocol” acceptat de părţi poate să înceapă jocul, dacă se fac păcate, trebuie regretate şi evitate!...însă doar cele care fac rău, nu şi cele care fac bine, prin efectele lor...Există în anumite situaţii şi "rău necesar", îngăduit de Sus, ca o pedagogie "spre mustrare, îndreptare şi înţelepţire"...Asta înseamnă să fii : "Rău, da bun"...

"Roada luminii este în orice bunătate, adevăr şi dreptate(Efeseni, cap.5)". Însă, când bunătatea este despărţită de adevăr şi de dreptate, nu mai este bunătate, ci se numeşte răutate...

Doamne, ajută-ne nouă să aducem “roada luminii” şi Te mai rugăm, Doamne Iisuse Hristoase: „pe cei buni întru bunătate îi păzeşte, iar pe cei răi buni îi fă cu bunătatea Ta, ca să fim toţi, Doamne, “răi da′ buni” ori “buni da′ buni” ....Amin.