Omul apocaliptic. Amintiri despre viitor
Epilogul scrierilor biblice înfăţişează cititorului un dramatism în care este prins omul apocaliptic în existenţa sa terestră şi terminală, până la producerea revirimentului cosmic – înnoirea lumii: “cerul cel nou şi pământul nou”(Apoc.cap.21,1). Scena luptei dintre bine şi rău, anticipată de evanghelii prin profeţiile despre “vremurile de pe urmă” şi „semnele timpurilor” îşi atinge apogeul în relatările Apocalipsei. Punctul culminant este apariţia pe câmpul de luptă a Fiarei – întruchiparea răului, monstrul demonic, biruită şi înlănţuită de Mielul-Hristos(Apoc.cap.19).
Dramatismul naraţiunii plasează evenimentele de pe urmă într-un registru aproape de neimaginat, care înscrie cartea Apocalipsei şi personajul ei principal în panteonul universal al iluştrilor eroi ai antichităţii greceşti, romane, sumeriene, extrem orientale, fie că ne referim la epopeele homerice Iliada şi Odiseea sau la eroii din Legendele Olimpului sau la Epopeea lui Ghilgameş sau în epopeea anglo-saxonă - Beowulf (sec. VII) sau cele medievale Cidul, Cântecul lui Roland, etc.
Toate aceste opere descriu sub o formă sau alta lupta dintre bine şi rău, forţele beligerante atrăgând în încăierarea lor întreaga umanitate, întregul cosmos, nici un actor al scenei ilustrate sau vreuna din vieţuitoarele pământului sau element al naturii înconjurătoare, fie că este vorba de mare sau munte, de cer sau stele, de foc sau pădure, de vale sau râu – nici unul nu rămâne într-o stare de pasivitate, ci participă fie şi ca element descriptiv la întregirea poveştii.
În cazul nostru, personajul de care ne ocupăm – omul apocaliptic – este unul cât se poate de real pentru că “povestea” este profetică – deci se va împlini întocmai şi cât se poate de contemporan, întrucât chiar autorul ei - Sf. Ap. Ioan - vorbea de antihrist încă de pe vremea lui (sec.I): “Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”(I Ioan 2,18/22, cap.4,3).
Citind aceste texte cu semnificaţie eshatologică şi trecând în revistă veacurile de creştinism pe axa timpului spre Parusia Domnului, ca pe nişte amintiri despre viitor, posibilitatea de a avea un déjà vu este foarte mare – omul apocaliptic – poate fi contemporan şi cu noi, dar a fost şi cu cei dinainte şi va să vină şi la sfârşitul veacului în ipostaza sa paroxistică de Antihrist.
Aşadar, omul apocaliptic nu poate rămâne nici el impasibil şi neimplicat în lupta dintre Hristos şi fiara apocaliptică. Numai că, participarea lui la acest război şi adeziunea la una din tabere are puternice motivaţii şi consecinţe morale pentru existenţa sa de după moarte. Alipirea sa de Domnul pentru “a fi un duh cu El” (I Cor. 6,17) sau apostazia sa - prin acceptarea “semnului fiarei”(Apoc.cap.13, 16-17) îl plasează pe omul apocaliptic sau în tabara sfinţilor (Apoc.cap.20-21) - “fiii împărăţiei” sau în ce a a antihriştilor - “fiii celui rău” (Matei cap.13,37-40).
Am putea spune, datorită problematizării morale a cazului de faţă că, omul apocaliptic este o paradigmă a zilelor nostre, prin interesul pe care-l suscită apropierea lui până la confundare sau substituire cu "homo eticus", descris ca un nou idol, un fel de zeu al secularizării, adorat de mulţimea "clonelor depersonalizate " – un fel de “avorton schimonosit” al , o “încarnare” a acestuia , întrucât paradigma rezidă tocmai în caracterul său flexionar instabil, pendularea aceasta între bine şi rău sau amestecul compozit al fiinţei sale de curat-murdar, de demon cu chip de înger, de “sfânt diavol”, “de lup îmbrăcat în piele de oaie”, o fiinţă bicefală care aparţine cu fiecare cap, lumilor opuse, de genul struţo-cămilei după modelul literar sau mai bine zis “mielo-lupului”, după cel biblic.
Cred că, în peisajul monden atât de împestriţat, de multicolor sub aspectul tipologiei “genomului moral”, omul apocaliptic este cel mai greu de încadrat într-o specie a acestei tipologii – şi aceasta pentru că el nu este un “pur sânge”, ci este un hibrid, el s-a născut din încrucişarea şi coexistenţa principiilor contrare, este în limbaj teologic – o "antinomie".
De aceea, pentru a face cunoştinţă şi a-i pătrunde intimitatea omului apocaliptic, în versiune sa de homo eticus, trebuie să gândeşti antinomic. Întrucât nu suntem obişnuiţi să gândim în termeni de antinomie, ar trebui, probabil ca şi obervatorul care pune sub lupă, la analiză, acest specimen, să fie el însuşi o fiinţă cu capacităţi deosebite, la care cele două emisfere cerebrale să fie specializate în decriptarea unor semnale elucubrante, ce ar pătrunde la receptor printr-un ochi care plânge şi altul care râde, unul care să vadă lumina şi celălalt care să vadă întunericul, pentru a obţine imaginea reală – cumva pe cale fotografică - prin suprapunerea pozitivului peste negativ.
În limbaj apocaliptic (Apoc.3,15-16), cred că personajul de care vorbim este “căldicel”, nici “rece”, nici “fierbinte”, deci în peisajul şi cromatica lumii de azi este în zona de gri, nici alb, nici negru, în zodia compromisului unde sunt mai multe nuanţe de gri, multe de tot, mii de mii…
Prin urmare, omul apocaliptic nu este nici bun, nici rău, nu ştim precis; pare a fi şi nu este, este “neghina” printre “grâul” curat; la “seceriş” vom afla adevărul despre fiecare(Matei cap.13,37-40); desigur vom avea şi surprize; departajarea este dificil de făcut acum şi aici; sentinţa se va pronunţa la Judecata universală; deocamdată, poate fi întâlnit oriunde în această lume coruptă şi coruptibilă. Existenţa sa se pliază natural datorită caracterului său versatil, flexionar în orice decor sau sistem - pe fondul compromisurilor de tot felul, care întreţes mai toate relaţiile între oameni şi instituţii, indiferent de activităţi sau domenii.
Uneori poate fi sesizat în mulţime…atunci “când se dă de gol” şi la propriu, nu numai la figurat; în mod contradictoriu, poate fi depistat în intimitate şi i se poate cunoaşte “plinătatea”, doar când i se vede “goliciunea”.
Pr. Alin-Cristian Preotu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu