Chiar titlul acestui subiect vorbeşte de la sine despre tema şi fenomenul pe care dorim să le analizăm.
Ne referim la omul ca subiect aflat în criză şi fenomenul care generează criza.
Ca fenomen – criza morală este o poveste veche, de când e omul. Am putea afirma, cu simţ de răspundere biblic, că omul, imediat condiţiei sale paradisiace, deci după izgonirea din Eden, după cădere, a intrat sau a devenit subiect aflat în criză.
Deci fenomenul îşi are originea în păcatul primordial şi ca proces îşi are desfăşurarea seculară şi înainte şi după Hristos; numai că, după venirea lui Hristos în lume ,, poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Matei 4,16), “dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina; pentru că faptele lor erau rele”(Ioan 3,19).
Prin urmare, dilema tocmai aceasta este că, omul ca subiect moral se poate afla în criză trăind în întuneric, pe de o parte, neştiind legea lui Dumnezeu, adevărul, poruncile, sau se poate afla în criză trăind nu în lumină, ci la lumină, dar o lumină care vine din afara fiinţei sale şi nu dinlăuntru, care-l luminează cumva, din afară – de la ceilalţi, dar nu-l pătrunde, pentru că nu doreşte acest lucru, pentru că s-a opacizat prin patimile sale şi nu vrea să se schimbe. El „vede” această lumină, aude adevărul care „se vesteşte”, dar le ignoră, devenind „nesimţitor”; este o formă de „învârtoşare a minţii” şi de „împietrire a inimii”, dar cu „bună-ştiinţă”.
Cazul cel mai grav este când este „pus în faţa evidenţelor” şi refuză sistematic, cu obstinaţie mâna întinsă, persistând îndărătnic în greşeală, în rătăcire; el scade, cade şi decade – căderea lui fiind acel „urcuş în jos” pe povârnişul mândriei, de care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa.
Lumina care vine din afară poate „să orbească”, în primă instanţă, cum l-a orbit pe Saul pe drumul Damascului, când vine dintr-o dată, subit şi fără pregătire şi poate „să lumineze în întuneric”(Ioan 1,5) o conştiinţă pentru a deveni “luminat” aşa cum a devenit Sf. Ap. Pavel - ulterior.
Deci, aş îndrăzni să denumesc fenomenul de criză ca având două faze: una nocturnă, alta diurnă. Binenţeles că, atunci când vorbim de diur, respectiv nocturn, nu ne referim la lumina naturală de la soare, de succesiunea zilelor şi a nopţilor, ci de lumina supra-naturală sau supra-firească care vine de la Hristos-Lumina lumii, de prezenţa sau absenţa luminii spirituale a Duhului Sfânt, de cele două etape ale iluminării noastre: chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului.
Este aidoma, relatării paradisiace, când după cădere, Adam şi-a dat seama că “este gol şi s-a ascuns” la auzirea “glasului” şi a chemării lui Dumnezeu.
“Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric”(Ioan 12,46), “Cel care umblă în întuneric nu ştie pe unde merge, umblaţi cât aveţi lumina” (Ioan 12,35) - a fost şi este îndemnul Mântuitorului, care nu se referea la activitatea omului cotidiană, la lucrul săvărşit la lumina zilei, ci la starea omului care trăieşte fără Hristos şi care auzind chemarea, vine la Hristos, pentru a trăi în şi cu Hristos, în lumina care vine de la El - „Soarele dreptăţii”- dinlăuntru, Hristos fiind Calea - ca direcţie şi scop, Adevărul - ca lumină şi cunoaştere şi Viaţa - ca cel mai real şi mai autentic mod de a trăi.
Consider că, afirmaţiile Domnului nostru Iisus Hristos despre Sine : ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6) şi „Eu sunt Lumina lumii”(Ioan 8,12) şi formula ortodoxă de viaţă trăită <în Hristos şi în Biserică> sunt cheile care deschid un orizont de iubire fericită şi eliberatoare pentru omul modern aflat în criză; prins într-o condiţie paradoxală:
- prizonier - într-o lume liberă, încătuşat - deşi îşi face liber toate voile, nefericit - deşi are acces neîngrădit la toate experienţele, neiubit şi lipsit de iubire - deşi iubirea nu mai este un tabu, ci este pe buzele tuturor, măcinat de gânduri şi întrebări fără răspuns - deşi lumea este plină de descoperiri, de ştiinţe, de informaţie şi de cărţi, prins în conflicte de tot felul - deşi în lume este pace, flămând şi însetat - deşi pe pământ sunt atâtea bunătăţi ...
Lista poate continua, însă nu rămâne decât un inventar a celor trecătoare, vremelnice, care oricâtă strălucire ar avea, oricât ar cădea sub simţuri, desfătându-le...senzaţiile sunt pe cât de imediate, pe atât de efemere, de iluzorii, de fade, în ultimă instanţă, pentru că în cele din urmă devin amare.
Tocmai lucrurile care au aparenţa unei vieţi reale, palpabile, trăibile sunt “umbră şi vis”, pentru că, paradoxal, chiar ceea ce vedem şi pare real este himeră, iluzie, iar ceea ce nu vedem şi pare ireal este adevărat, consistent, trainic, durabil.
Am putea spune, parafrazând zicerea că “lumea este visul lui Dumnezeu”, întrucât El a creat şi poate crea tot ce-şi imaginează raţional, conform Raţiunii Sale divine, că şi pentru om, lumea este visul omului, “visul ce-am visat”, dar oniric, într-un mod iraţional; pentru că, aflat în criză, nu mai deosebeşte realul de imaginar, efemerul, de ceea ce este veşnic, nu mai înţelege raţiunile divine din lumea creată, ci doar rămâne în zona de “umbră şi vis”, pentru că ceea ce percepe el din lumea sensibilă, are un caracter înşelător - “ochiul te minte”, dă aiureală - “mintea te înşeală”, îmbată simţurile - “mustul patimilor”.
În general, plăcerea ridică simţirea la exaltare, într-o zonă care nu poate fi descrisă prin raţionalitate, luciditate, ci mai curând la un soi de “beţie psihedelică”, de halucinaţie. De aceea, omul care trăieşte în desfătări lumeşti este ca un om aflat în transă, este o stare vecină cu nebunia.
De altfel şi Mântuitorul i-a zis în celui care trăieşte în desfătări: ,, Nebune!...”(Luca 12,20).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu